Managementul creativității

1. INTRODUCERE

Ideea unei şcoli creative nu este nouă. O întâlnim la gânditorii români, aşa cum ar fi de exemplu, C. Rădulescu-Motru : “Dacă până astăzi problema cultivării vocaţiei prin mijloace educative nu s-a pus decât în mod incidental, trebuie căutată, în primul rând, în însăşi organizarea pe care a avut-o şcoala tradiţională. Această şcoală era organizată în vederea transmiterii cunoştinţelor de la o generaţie la alta. Centrul de greutate al acestei neorganizări era pus pe natura cunoştinţelor. Şcoala din zilele noastre este organizată în vederea unui alt scop. Ea tinde la dezvoltarea aptitudinilor de creaţie ale tinerilor ce aparţin generaţiilor noi” . Autorul, încă de acum şaizeci de ani, îşi exprima convingerea că în programele şcolare va fi cuprinsă şi pregătirea “ vocaţiei”, prin exerciţii libere de imaginaţie creatoare, organizate într-o atmosferă de sinceritate sufletească, de încredere şi de iubire pentru muncă.

Într-o perioadă de profunde transformări, educaţiei şcolare îi revin sarcini deosebit de importante în împlinirea vocaţională a fiecărui elev, în construcţia şi reconstrucţia omului şi societăţii. Eficienţa educaţiei se măsoară prin gradul în care pregăteşte copiii, încă de la frageda vârstă, folosind întregul context pedagogic (familie, şcoala, societate), pentru participarea la propria dezvoltare şi pentru participarea la viaţa socială.

În acest sens, limba şi literatura română este obiectul de învăţământ cu o contribuţie importantă la cunoaşterea valorilor naţionale şi universale, în primul rând cunoaşterea frumuseţilor limbii noastre. Orice demers didactic trebuie să se găsească sub semnul autenticului şi profunzimii, să creeze mereu alte punţi între aceste frumuseţi şi sufletele copiilor.

Atraşi cu tact şi răbdare pe tărâmul miraculos al limbii şi literaturii, ei îşi formează o exprimare aleasă, un vocabular bogat şi variat, devin sensibili, vibrează afectiv, îşi dezvoltă potenţialul creativ. Într-adevăr, limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat şi dezvoltat de generaţiile care-l primesc. Ea este cartea noastră de nobleţe, semnul nostru de recunoaştere ca neam, lanţul tainic ce ne împreună, altarul la care se închină inimile iubitoare. Nichita Stănescu avea o dragoste nesfârşită, curată şi sinceră pentru limba română, pe care o simţea “ ca o duminică ”, o sărbătoare de suflet, tainică, mereu înnoitoare.

Împlinirea vocaţională a copiilor noştri şi a poporului român stă sub semnul iniţial al învăţării limbii şi literaturii române. “ Limba română este patria mea ” – spunea Nichita Stănescu şi parcă ni se adresa direct nouă, învăţătorilor, cei care punem în mâna copiilor condeiul, pentru prima dată, spre a-i învăţa să scrie literele, spre a-i introduce în lumea poveştilor şi, treptat, în lumea realităţilor. Sub îndrumarea noastră se produce “ marea ruptură”, numirea sunetelor, transcrierea lor prin litere. Este cea ce marele poet, amintit mai sus, a denumit despărţirea insului de propria vorbire, simţită ca o înstrăinare : “Între mâna copilului şi limba lui nu este nici o diferenţă. Limba lui are cinci degete, ca şi mâna lui, şi apucă la întâmplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeaşi dibăcie cu care apuci un fruct sau o surcea. Apoi vine prima mare alienare, prima apariţie a diferenţei specifice între ins şi lume : şcoala, clasa I primară, alfabetul, 0-I, 0I. Deodată, afli brusc că vorbeşti. Vorbirea, din cântec devine cu totul şi cu totul altceva “ .

În ciuda saltului într-o lume nouă, a abstracţiilor, a grijilor, a îndatoririlor, poveştile cu zâne şi pitici, cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene n-au încetat să ne farmece până la bătrâneţe. Tendinţa civilizaţiei moderne de a-l “ maturiza “ mai devreme pe copil este nefirească, nenaturală. Şi atunci, el caută şi găseşte adăpost în lumea feerică, mereu proaspătă, a basmelor, în lumea poeziei, care îi animă capacitatea imaginativă, creativitatea, îi păstrează optimismul, îl face mai fericit.

Când vorbim şi când scriem despre creativitate, noi, învăţătorii, fiind alături de copii doar în primii patru ani de şcoală, rămânem oarecum la mijloc de poveste. Ii luăm de mână cu blândeţe în clasa întâi, îi purtăm prin tainele cărţilor şi încercăm să scoatem la lumină aurul, lumina sufletului lor. Aşa cum spunea Nicolae Iorga : “Nu e uşor; pământul a ascuns foarte adânc piatra care prinde mai multă lumină şi în cotlonul de inimă simţirea care mai dă mai multe raze “. Căutăm zi de zi, la fiecare lecţie, ce are mai bun fiecare elev. Cu dragoste şi dăruire le îndrumăm paşii. Apoi ne despărţim de ei. Despre unii aflăm lucrări frumoase şi ne bucurăm ; le-a rămas vie dragostea pentru frumos, bunătatea, curăţenia sufletească, buna-cuviinţă şi bunul-simţ, receptivitatea, dorinţa de a da tot ce pot, de a se împlini vocaţional. În ei suntem şi noi.