Standardul GSM

INTRODUCERE

Telecomunicaţiile mobile reprezintă unul din domeniile cu cea mai rapidă dinamică de dezvoltare după 1980.

Conceptul de mobilitate se referă în cazul comunicaţiilor mobile la: mobilitatea terminalelor, mobilitatea persoanelor, mobilitatea serviciilor.

Mobilitatea terminalelor este posibilă în reţelele actuale de telecomunicaţii, care sunt capabile să asigure accesul reţelei la terminalele mobile în orice moment şi în orice loc. Aceasta presupune ca reţeaua de telecomunicaţie să dispună de mijloace de localizare, identificare şi accesare a terminalelor mobile.

Mobilitatea persoanelor reprezintă posibilitatea unui utilizator de a accesa serviciile de telecomunicaţie de la orice terminal, pe baza unui identificator personal de telecomunicaţii.

Mobilitatea serviciilor reprezintă posibilitatea unui utilizator de a obţine acces la serviciile de telecomunicaţii, indiferent de locul în care se află şi indiferent de reţelele prin care este permis acest acces.

Cererile în continuă creştere ale serviciilor mobile sunt determinate de avantajele oferite de sistemele moderne de comunicaţii: mobilitatea utilizatorului, calitatea transmisiei comparabilă cu cea oferită prin liniile fizice, confidenţialitatea comunicaţiilor, servicii internaţionale, acces la servicii de voce, date, imagini, facilităţi deosebite de instalare. În acelaşi timp, costul echipamentelor şi serviciilor este în continua scădere, datorită progreselor tehnologice.

În radiotelefonia mobilă există în prezent mai multe sisteme principal diferite, care realizează servicii specifice, având alocate benzi de frecvenţe standard, şi anume:

-Telefon fără cordon (cordless), care permite "prelungirea" unei linii telefonice printr-un canal radio duplex, permiţând abonatului accesul de la distanţa (maxim 200 m) la reţeaua telefonică;

-Sisteme de radiotelefonie mobilă cu canale atribuite pe utilizatori, cu sau fără dispecer, cu sau fără acces la reţeaua publică de comutaţie;

-Sisteme de radiotelefonie "trunked", care sunt sisteme dedicate unor categorii de utilizatori (poliţie, transporturi etc.), cu sau fără dispecer, cu canale alocate la cerere;

-Sistem de radio-apel unilateral (paging), utilizat pentru transmiterea către abonaţii mobili ai sistemului dedicat, a unor mesaje scurte sau a unor apeluri cu semnificaţie cunoscută;

-Sisteme de radiotelefonie mobilă celulară, care pun la dispoziţia beneficiarului, la cerere, canale radio pentru stabilirea de legături cu şi de la staţiile mobile. Aceste sisteme sunt conectate la reţeaua telefonică publică, astfel că se asigură un sistem global pentru comunicaţii fixe sau mobile.

Necesitatea mobilităţii, a creşterii vitezei şi operativităţii în realizarea legăturilor de telecomunicaţii, a condus la dezvoltarea sistemelor de radiotelefonie mobilă. Tehnica accesibilă între 1960-1980 a permis dezvoltarea în Europa a unor sisteme de radiotelefonie celulară analogică, în principal în banda de 400 MHz şi ulterior în banda de 900 MHz.

După 1982, sunt definite norme europene, care specifică cerinţele pentru sistemele digitale de comunicaţie cu terminale mobile, pentru GSM (Groupe Special Mobile) şi pentru varianta sa DCS 1800.

În 1982 s-a creat în cadrul Comunităţii Europene un grup de studii pentru dezvoltarea unui sistem pan-european de radiotelefonie mobilă celulară, denumit GSM (Groupe Special Mobile) anume abreviatura GSM a dat denumirea noului standard (mai târziu, în legătură cu răspândirea largă ai acestui standard în toată lumea GSM a început să fie descifrat ca Global Sistem for Mobile Communications). În 1988, 18 ţări europene au aderat la principiile de realizare a sistemului GSM şi a fost stabilit un calendar de dezvoltare, care prevedea:

-În 1991 - realizarea primelor zone de radiotelefonie digitală celulară (Suedia, Finlanda, Germania etc.);

-În 1993 - realizarea de zone de acoperire în principalele oraşe şi în zonele aeroporturilor internaţionale;

-În 1995 - acoperirea principalelor căi de comunicaţie.

În a doua jumătate a acestui deceniu, sistemul GSM se extinde şi în estul Europei. El este de asemenea, luat în considerarea şi în alte zone ale lumii (Australia, China etc.).

În paralel cu completarea normelor pentru GSM pentru 900MHz, a fost dezvoltată o versiune a acestuia, numită DCS 1800, care operează la 1800MHz.

1. SISTEME PENTRU COMUNICAŢIILE MOBILE

1.1. Organizarea reţelelor de comunicaţii mobile celulare

Sistemele de comunicaţii celulare utilizează divizarea teritorială a suprafeţei de acoperire în unităţi teritoriale mai mici, numite celule. Divizarea teritoriului deservit în celule este posibilă prin două metode:

1) bazată pe măsurarea caracteristicilor statistice de propagare a semnalelor în sistemele de comunicaţii;

2) bazată pe măsurarea sau calcularea parametrilor de propagare a semnalelor pentru regiunea concretă.