Procesul decizional de investiții

INTRODUCERE

Pentru recuperarea anilor pierduţi într-un sistem care a gândit altfel economia, libertatea şi dezvoltarea, şi pentru afirmarea în Uniunea Europeană a unei naţiuni sănătoase, prospere, educate, libere şi demne, integrarea europeană a României trebuie privită ca un proces care să contribuie la dezvoltarea economică, pentru a participa performant şi competitiv pe piaţa internă a Uniunii Europene.

În condiţiile actuale, în care economia românească se confruntă încă cu probleme structurale destul de serioase, avem nevoie de strategii coerente şi unitare care să aibă ca obiectiv programarea, prioritizarea şi urmărirea politicilor de dezvoltare naţională.

Odată cu momentul aderării la Uniunea Europeană, şi implicit la principiile comunitare ale politicii de dezvoltare regională, programele de pre-aderare au fost înlocuite de instrumente structurale: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune, Iniţiativele comunitare (ex: Interreg III), Alocări speciale de fonduri pentru ajustarea structurilor piscicole şi pentru susţinerea acţiunilor inovative şi de asistenţă tehnică.

Scopurile urmărite prin finanţarea proiectelor din aceste fonduri vizează în principal promovarea unei dezvoltări durabile, echilibrate şi armonioase a ansamblului economic şi social al Uniunii, pentru a se asigura îmbunatăţirea nivelului de trai al cetăţenilor Uniunii Europene, din care România face parte începand cu 1 ianuarie 2007.

România are nevoie de programele structurale, atât pentru a recupera decalajul existent faţă de celelelte ţări membre ale Uniunii Europene, cât şi pentru o dezvoltare durabilă.

Obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare referitoare la creşterea competitivităţii, dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere, dezvoltarea şi modemizarea infrastructurii de transport, dezvoltarea economiei rurale şi diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării, realizate cu ajutorul instrumentelor structurale pot ajuta la dezvoltarea economico-socială locală şi regională.

PARTEA I CONSIDERAŢII GENERALE

CAPITOLUL 1

ÎNTREPRINDEREA AGROALIMENTARĂ-DOMENIUL DE EXERCITARE AL MANAGEMENTULUI

1.1 ÎNTREPRINDEREA AGROALIMENTARĂ-ROL ŞI PARTICULARITĂŢI

Este cunoscut faptul că asigurarea hranei populaţiei este dependentă, în proporţie covârşitoare, din vremuri imemoriale, de existenţa agriculturii. La fel de adevărată este, însă şi afirrmaţia că, pe măsura dezvoltării sociale generale, modalităţile sub care produsele agricole sunt puse la dispoziţia consumatorului s-au diversificat. Acest lucru este urmare a faptului că unele dintre ele sunt supuse, în prealabil, unor procese de prelucrare în afara exploataţiilor agricole în care se obţin şi, uneori, chiar în interiorul acestora. Concomitent, s-a diversificat şi s-a îmbunătăţit şi prezentarea lor, care este tot mai atrăgătoare, ceea ce influenţează pozitiv cererea consumatorilor, sporind vânzările de produse agroalimentare.

Prelucrarea şi prezentarea produselor agroalimentare revin unor întreprinderi cuprinse în industria agroalimentară, rolul lor fiind cu atât mai mare, cu cât sistemul agroalimentar este mai dezvoltat, iar exploataţiile agricole se orienteză, cu precădere, spre producerea de materii prime de natură agricolă.

Alături de întreprinderile din industria alimentară, există exploataţii agricole, cu statut de întreprinderi, care combină activităţi de obţinere a produselor agricole cu cele de prelucrare a acestora. O astfel de abordare corespunde unor realităţi existente în economia agroalimentară românească. Pe de o parte sunt procesatorii de materii prime agricole, care intervin în filierele de pe produse, iar pe de altă parte, întâlnim societăţi comerciale agricole de diferite tipuri ( de exemplu, societăţi comerciale agricole pe acţiuni, societăţi comerciale create pe bază de iniţiativă privată etc.), ale căror domenii de activitate au ca finalitate obţinerea unor produse agroalimentare cu grad mai mic sau mai mare de prelucrare şi, uneori, chiar comercializarea acestora.

Relaţia directă cu consumatorul individual se constituie atunci când societăţile respective dispun de magazine proprii pentru comercializarea unor produse obţinute.

Privită în ansamblu sau ca o unitate organizatorică, întreprinderea este atât utilizatoare de resurse cât şi sursă de bogăţie şi deţinătoare de putere economică. În acelaşi timp, este şi un domeniu de exercitare a managementului. Scopul ei este obţinerea profitului prin satisfacerea cererii pieţei faţă de produsele agroalimentare.