Optimizarea structurii financiare a întreprinderii prin evaluarea costului finanțării

INTRODUCERE

Problematica structurii financiare a firmei constituie una din problemele importante ale managementului financiar. Alegerea structurii financiare a unei firme este o problemă veche şi, în acelaşi timp, dificilă "Delicateţea" acesteia izvorăşte din faptul că, încă, nu s a dat un răspuns, unanim acceptat, la întrebarea dacă o firmă este prea mult sau suficient îndatorată. În legătură cu această întrebare, există o serie de teorii şi păreri, unele contradictorii, care vin să complice şi mai mult problema.

În cadrul politicii financiare a oricărei firme moderne, necesitatea alegerii unei structuri financiare obiectiv reprezintă o prioritate. Această politică trebuie să se încadreze în normele strategiei generale a firmei, în funcţie de realităţile conjuncturale şi domeniul de desfăşurare a activităţilor, în vederea realizării obiectivelor dorite.

Conform obiectivului de bază al funcţiei financiare a firmei, preocuparea managerilor este creşterea continuă a valorii firmei, astfel încât să se realizeze o maximizare a acesteia în raport cu structura activelor care o compun. Dacă obiectivul maximizării valorii firmei este urmărit pe fiecare proiect de investiţii ce se intenţionează a se realiza, prin obţinerea unei valori actualizate cât mai mari, firma considerată ca o sumă de proiecte de investiţii va spori în valoare. Dar valoarea actualizată netă este mai mare fie datorită obţinerii unor cash flow uri mai mari, fie datorită înregistrării unui cost mediu ponderat al capitalului investit cât mai mic, cost mediu ponderat care reprezintă rata de actualizare a cash flow urilor investiţiei.

Deci, realizarea unei structuri financiare optimale a capitalului investit va permite minimizarea costului mediu ponderat al capitalului şi, implicit, maximizarea valorii firmei.

Există, ca atare, o interdependenţă între costul capitalurilor şi structura financiară şi de aceea problema optimizării structurii este o problema de management financiar strategic care diferenţiază, din punct de vedere al eficienţei, concurenţii cu eforturi financiare asemănătoare.

Structura financiară exprimă împărţirea resurselor financiare ale firmei între capitaluri proprii şi capitaluri împrumutate (datorii). Aceasta este, adesea, confundată cu raportul datorii/capitaluri proprii numit levier financiar (pârghie financiară).

Optimizarea structurii financiare presupune stabilirea acelei combinaţii între capitalurile proprii şi cele împrumutate definită în termeni de rentabilitate şi risc care să maximizeze valoarea acţiunilor firmei. Aşadar, alegerea unei structuri financiare optime este esenţială pentru orice firmă, întrucât va determina, în mod direct, rentabilitatea şi riscul acesteia. Noţiunea de "structură financiară ideală" sau "structură financiară optimală" a unei firme este, în sine, greu de stabilit. De altfel, de a lungul timpului, noţiunea de structură financiară "bună" sau de structură financiară "echilibrată" a suferit multiple modificări:

- în anii '50, se considera că o firmă are o structură financiară bună atunci când avea o îndatorare scăzută; se punea, astfel, accentul pe autonomia financiară a firmei, într un context caracterizat de stabilitate economică;

- în anii '60 si '70, o structură financiară bună trebuia să ţină cont de o îndatorare considerată "normală", adică în niciun caz peste capitalurile proprii; aşadar, accentul cădea pe levierul financiar al îndatorării, în cadrul unei creşteri economice foarte mari şi a unei rate reale a dobânzii scăzute;

- începând cu anii '80, o bună structură financiară trebuia să aibă o semnificaţie de echilibru al structurii financiare a firmei caracterizată printr o micşorare progresivă a îndatorării, o îmbunătăţire a autofinanţării şi a rentabilităţii financiare.

Scăderea interesului pentru îndatorare după anii '80, este explicată prin riscurile pe care le presupune aceasta ca metodă de finanţare atât pentru împrumutat cât şi pentru împrumutător. Din punct de vedere al firmei care se împrumută, îndatorarea comportă riscul de a nu face faţă obligaţiilor de plată faţă de creditori, iar un volum prea mare al datoriilor exigibile neonorate o poate aduce în stare de insolvabilitate. Cu privire la structura financiară, sunt de subliniat următoarele aspecte:

- firmele rentabile şi viabile, datorită produselor lor, pot să nu cunoască nici un fel de dificultate importantă a trezoreriei din cauza unei îndatorări mari;

- firmele nerentabile, neviabile pe termen lung din cauza calităţii produselor lor, vor avea mari probleme de trezorerie, indiferent de structura lor financiară.

Adoptarea unei anumite structuri financiare este rezultatul unui proces decizional al firmei care nu se poate realiza fără a ţine seama de constrângerile rezultate din funcţionarea pieţei de capital, dat fiind faptul că orice formă de capital costă Astfel, structura capitalului este o variabilă care nu depinde numai de firmă, de obiectivele sale de creştere economică, de rentabilitatea sau de riscurile pe care consimte să şi le asume. Aceasta este influenţată şi determinată de acţionari, de bănci sau de alţi împrumutători, de stat, ca şi de conjunctura economico financiară2.