Cardul și moneda electronică în România 2008-2012

CAPITOLUL I

CARDUL – SCURT ISTORIC

Puţini specialişti din domeniul financiar ar fi putut ghici cu mai bine de 30 de ani în urmă impactul pe care urma să-l aibă cardul bancar asupra întregii vieţi economice şi sociale; că acest produs urma să devină cel mai profitabil şi des utilizat dintre produsele financiare oferite consumatorilor.

1.1. Apariţia cardului

Cărţile bancare, „instrumente” de identitate economică şi socială al persoanelor în orice grup, au fost emise pentru prima dată în SUA, unde creditul de consum al persoanelor fizice se dezvolta vertiginos încă de la sfârşitul secolului XIX. Unele magazine încă din anul 1914 au început să elibereze clienţilor lor cei mai bogaţi şi permanenţi carduri speciale pentru ai păstra drept clienţi. Din 1928 compania Farrington Manufacturing din Boston a emis primele plăci de metal pe care scria în relief adresa şi care se eliberau clienţilor de încredere. Vânzătorul introducea placa intr-o maşină specială numită imprinter (dispozitiv mecanic ce permite pe suprafaţa unei evidenţe pe suport de hârtie luarea unei amprente, după elementele confecţionate în relief prin gofrare sau embosare pe faţa cardului) şi informaţiile de pe placă se imprimau pe cec. În următorii ani au fost inventate alte categorii de creditare financiară, ca rata minimă lunară de rambursare a creditului, perioada amânării, adică creditarea fără dobândă şi multe altele.

1.2. Apariţia cardurilor bancare

Bazele cardului bancar de azi au fost puse de către John C. Biggins, un specialist în domeniul creditelor de consum la Flatbush National Bank din Brooklyn, N.Y. care în 1946 s-a gândit să lanseze un nou plan de creditare numit „charge it” care să utilizeze bonuri valorice în schimbul cărora se puteau face achiziţii de la comercianţii participanţi la acest nou plan de creditar.

Principiul care stătea la baza acestui plan era : comercianţii depunea aceste bonuri valorice obţinute în urma vânzărilor efectuate, de obicei de mică valoare, într-un cont bancar, iar banca factura cumpărătorii pentru contravaloarea lor.

Însă Luis Mandell, cercetător de vârf în domeniul activităţii bancare, considera că primul sistem de carduri de plată în masă a fost „Diners Club”, creat în 1949.

Diferenţa consta în faptul că între clienţi şi companiile de comerţ, ce vindeau nu numia mărfuri ci şi servicii, exista o organizaţie intermediară care lua asupra sa efectuarea decontărilor. Această particularitate i-a permis „Diners Club” să devină primul card universal în masă (spre deosebire de cele de magazine, de benzinărie, etc).

1.3. Cum a început...

În 1949 Alfred Bloomindale, nepotul fondatorului unuia dintre cele mai amri magazine universale s-a întâlnit cu vechiul său prieten, Francis McNamara, însoţit de juristul său Ralph Snider. Întâlnindu-se ei au hotărât să ia masa în restaurantul Majors Cabin Grill unde au început să discute despre un client al lui McNamara din Bronx. Acest antreprenor permitea vecinilor pentru o oarecare dobândă să se folosească de contul său curent. Vânzătorii magazinelor contactându-l la telefon, primeau de la el permisiunea de a înscrie costul cumpărăturilor în contul lui. Acest mod de creditare nu era cu totul nou însă prezenţa intermediarilor era originală, prin utilizarea credibilităţii sale pentru a oferi credit persoanelor care nu puteau primi credite pe o altă cale.

Însă ultimul fapt li s-a părut prietenilor a fi un neajuns al acestei scheme financiare deoarece tocmai persoanele care nu au linie de credit în magazine au cel mai des probleme. Pe de altă parte cartierul de la periferia New York-ului, având un număr mic de magazine, nu este cea mai potrivită piaţă pentru asemenea operaţiuni. Probabil tocmai pentru că se aflau în restaurant, Manhattan-ul având un număr mare de restaurante în care luau masa mii de oameni de afaceri, li s-apărut un spaţiu ideal pentru o nouă afacere. Ei l-au chemat pe proprietarul restaurantului şi l-au întrebat ce sumă ar fi dispus să dea pentru noii clienţi pe care el nu i-ar fi primit într-o altă situaţie. Proprietarul a răspuns fără a clipii „7%” – tariful care câţiva zeci de ani a predominat pe piaţa cardurilor bancare.

Pentru extinderea cercului de clienţi, partenerii au hotărât să utilizeze plăcile în relief care deja se utilizau în aceea perioadă în majoritatea magazinelor şi benzinăriilor. Asfel la sfârşitul mesei cei doi eu luat decizia de a întemeia o nouă întreprindere „Hamilton Credit Corporation” în care McNamara şi Snider au depus 35,000 USD, datorii nerambursabile iar Bloomindale 5,000 USD în numerar. Aceşti 5,000 USD au fost singurii bani reali de la care s-a început afacerea.

Deoarece biroul lor se afla pe Empire State Building, ei strecurau pur şi simplu pe sub uşile birourilor vecine fluturaşi ce conţineau o invitaţie de a beneficia de acest nou serviciu care nu a fost taxat la început. Pentru deservirea acestor clienţi au fost atrase 10-12 restaurante din apropiere.

În prima lună compania a obţinut 140 USD profit la un volum de activitate de 2,000 USD. În luna următoare afacerea a crescut şi a apărut o necesitate acută de capital suplimentar pentru creditare.

Bloomingdale a încercat o asemena afacere pe cont propriu în Los Angeles, însă nu a reuşit şi s-a reunit cu foştii asociaţi. După reunire afacerea s-a numit Diners Club. McNamara deţinea 70% iar Bloomingdale şi Snider restul în mod egal.

După un an Diners Club avea deja contracte cu 285 de puncte comerciale şi 35.000 de deţinători de carduri, de la fiecare colectând 3 USD anual. La sfârşitul anului 1951 Diners Club a adus un profit de 61.222 USD la un volum de încasări de 6,2 milioane USD. În anii următori sistemul continua să se extindă atât geografic – în Europa, cât şi să diversifice reţeaua comercială. Iniţial intreprinderile comerciale şi de servicii nu prea doreau să accepte cardurile Diners Club deoarece în primul rând acestea subminau poziţiile propriilor carduri de firmă şi în al doilea rând din cauza necesităţii de a plătii dobânzi companiei.