Relația victimă-infractor

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE

1.1. Criminologia şi criminaliatea

Ca şi în cazul multor altor stiinţe, originea, punctul exact al naşterii criminologiei nu poate fi identificat în timp. In schimb, criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunităţii umane. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma că a existat o criminalitate care să se manifeste prin dereglări în societate deoarece, „acolo unde nu există morală şi norme, nu există crime.” Deşi criminalitatea nu a fost studiată ca ştiinţă decât relativ recent, o multitudine de izvoare ce se regăsesc de-a lungul evoluţiei societăţii confirmă interesul pentru acest subiect. Primele pedepse aplicate împotriva celor ce încălcau normele morale au apărut din necesitatea de a autoproteja comunitatea umnă ale carei imprejurări de formare, existenţă şi dezvoltare erau extrem de aprige.

Odată cu trecerea timpului, atât faptele prohibite cât şi sancţiunile corespunzătoare acestora au evoluat căpătând un caracter religios şi social-economic. Pedepsele erau considerate o veritabilă retribuţie pentru răul făcut ori erau privite ca o ispăşire a păcatului făcut (mai ale când era vorba de crimă care reprezenta o expresie a diabolicului şi a păcatului). Interesul pentru reglementări juridice precise care să fie cunoscute şi în acelaşi timp suportate în mod egal şi corespunzător de către toţii membrii unei comunităţi, a fost evidenţiat pentru prima oară în Grecia Antică, mai exact în secolul al VII-lea î.e.n. când au fost aleşi legislatori pentru elaboarea legilor scrise.

Alături de izvoarele legislative, un aspect important pentru criminologie îl constituie interesul pe care filozofii lumii antice l-au acordat acestui domeniu. Subiecte şi teme de discuţie propuse şi dezbătute de personalităţi precum Socrate, Platon şi Aristotel sunt, întro anumită măsură, de actualitate chiar şi în zilele noastre.

Pe lângă acestea, numeroase alte izvoare relevă preocuparea faţă de criminalitate. Trebuie avut în vedere aici existenţa numeroaselor opere literare ce au abordat tema dramatică a crimei. De altfel, tragedia lui Oedip (Sofocle 497-405 î.e.n.) a fascinat generaţii de creatori, repre¬zentând, cu consecinţe importante pentru evoluţia criminologiei, una din principalele surse de inspiraţie ale psihanalizei lui Freud.

Un interes real pentru criminologie îl prezintă şi datele furnizate de istoria medicinii legale. Incă din Egiptul antic s-a făcut dovada folo¬sirii otrăvii într-un proces intentat unei femei care îşi ucisese soţul. Hipocrate a fost consultat ca expert în mai multe cazuri de crimă, iar medicul Antistius a examinat, după uciderea lui Caesar, cele 23 de răni ale acestuia.

Prin urmare se poate afirma, cu deplină justificare, că izvoarele criminologiei sunt la fel de complexe şi îndepărtate în timp ca şi izvoa¬rele dreptului, sociologiei, filosofiei sau artelor, atingând limita tempo¬rală a startului omului spre umanitate.

Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1853-1909) drept întemeietorul criminologiei, recunoscând totodata meritele precursorilor săi – Cesare Beccaria, Jeremy Bentham, Thomas Marus, Montesquieiu, J. J. Rousseau – dar şi pe cele ale urmaşilor săi – Enrico Ferri, Raffaele Garofaolo.