Cuprins
- Capitolul I – Noţiuni introductive
- 1. Considerații generale
- 2. Noțiunea și rolul contractelor speciale
- 3. Principalele elemente avute în vedere la adoptarea noului Cod Civil
- 4. Regulile care guvernează contractele speciale
- Capitolul II – Noțiunea contractului de vânzare cumpărare, condițiile de validitate, obiectul și capacitatea părților
- 1. Noțiune – definiție
- 1.1. Reglementări în materie pe plan național și internațional
- 1.2. Caractere juridice ale contractului de vânzare cumpărare
- 2. Condiții de validitate
- 2.1. Consimțământul părților
- 2.1.1. Antecontractul de vânzare cumpărare
- 2.1.2. Pactul de opțiune – promisiune unilaterală
- 2.1.3. Promisiune bilaterală de vânzare cumpărare
- 2.1.4. Pactul de preferință;
- 2.1.5. Promisiunea faptei altuia (Convenția de Port-Fort);
- 2.1.6. Dreptul de preemțiune al cumpărătorului.
- 2.2. Capacitatea părților de a contracta
- 2.2.1. Definiția capacității;
- 2.2.2. Incapacități speciale de a vinde și de a cumpăra
- 2.2.2.1. Incapacități de a cumpăra
- 2.2.2.2. Incapacități de a vinde
- 2.3. Obiectul contractului de vânzare cumpărare
- 2.3.1. Definiție
- 2.3.2. Lucrul Vândut
- 2.3.2.1. Lucrul trebuie să fie posibil
- 2.3.2.2. Lucrul vândut trebuie să existe sau să poată exista
- 2.3.2.3. Lucrul trebuie să fie în circuitul civil
- 2.3.2.4. Lucrul trebuie să fie determinat sau determinabil
- 2.3.2.5. Lucrul sa fie licit sau moral
- 2.3.2.6. Lucrul sa fie proprietatea vânzătorului
- 2.4. Prețul, obiect al obligației cumpărătorului
- 2.41. Prețul trebuie stabilit în bani
- 2.42. Prețul trebuie sa fie determinat sau determinabil
- 2.43. Prețul trebuie sa fie real sau serios
- 2.44. Prețul lezionar și vânzarea pe un euro.
- 2.5. Cauza – Definiție, motivul, scopul și interesul părților.
- Capitolul III - Obligațiile părților în contractul de vânzare cumpărare
- 1. Noțiunea de obligație
- 2. Transferul dreptului de proprietate și a riscurilor de la vânzător la cumpărător
- 2.1. Transferul proprietății
- 2.2. Strămutarea proprietății
- 2.3. Momentul transmiteri dreptului de proprietate
- 2.4. Riscul pieririi fortuite a lucrului și al contractului.
- 3. Obligațiile vânzătorului
- 3.1. Obligația de a transmite proprietatea bunului sau dreptului vândut
- 3.2. Obligația de predare a bunului vândut și de conservare a acestuia până la predare
- 3.3. Obligația de garanție pentru evicțiune
- 3.4. Obligația de garanție contra viciilor ascunse.
- 4. Obligațiile cumpărătorului
- 4.1. Obligația de plată a prețului
- 4.1.1. Dobânda prețului vânzării
- 4.1.2. Sancțiunea neplății prețului
- 4.1.3. Simulația prețului
- 4.2. Obligația de a prelua lucrul vândut
- 4.3. Obligația de a suporta cheltuielile vânzării.
- Concluzii
- Bibliografie
Extras din licență
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
CONSIDERAȚII ACTUALE CU PRIVIRE LA CONTRACTELE SPECIALE
1. 0Considerații generale
Alături de contractul de schimb, contractul de vânzare-cumpărare pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizaţiei umane. Reglementarea raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadă de dezvoltare de aproximativ patru mii de ani. Iniţial, o dată cu apariţia proprietăţii private, apare, căpătând o amploare deosebită, contractul chemat să asigure trecerea prin schimb a bunurilor dintr-o gospodărie în alta (permutatio).
Acest contract, pe care îl numim astăzi contract de schimb, şi-a căpătat autoritatea cuvenită cu mult înainte de apariţia monedei ca unitate de schimb, deoarece satisfăcea necesităţile societăţii romane timpurii, care se afla în faza trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria bazată pe relaţiile de schimb. Anume contractul de schimb este temelia apariţiei şi dezvoltării contractului de vânzare-cumpărare.
Din punct de vedere juridic, vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată a schimbului, din care îşi trage rădăcinile.
Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea în sens economic, iniţial, pare a fi preluat forma schimbului dintre două lucruri, unul din ele având valoarea echivalentului general.
Mai târziu, o dată cu apariţia monedei în sensul apropiat celui actual, vânzarea-cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru (res) contra unei valori monetare – preţ (pretium).
Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale. În baza contractului de vânzare-cumpărare (emptio et venditio) o parte, numită vânzător (venditor), se obligă să transmită altei părţi, numită cumpărător (emptor), un bun (merx), iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preţ (pretium).
Dreptul roman privat reglementa şi vânzarea viitoarelor bunuri (mei futurae sivi speratae), cum bunăoară era considerată recolta aşteptată. În acest caz contractul de vânzare-cumpărare se considera a fi încheiat sub condiţie suspensivă.
Întâmplându-se adeseori ca cuiva să-i lipsească tocmai din lucrurile ce altul avea în prea mare cantitate, acel care avea prea mult din unele lucruri le schimba cu altele, ce-i lipseau. Fiind însă cam greu ca două persoane să aibă lucruri din cele ce le trebuiesc reciproc, s-a ales o materie având o valoare publică, fixă şi determinată, menită a reprezenta toate lucrurile, în scop de a se preîntâmpina greutăţile ce rezultau din schimb. Această materie investită cu marca autorităţii publice, a servit la strămutarea proprietăţii mai mult prin valoarea ce i s-a dat, decât prin însăşi substanţa materiei. De atunci ambele materii nu se mai numesc mărfuri, ci una se numeşte preţul celeilalte”.
La romani, vânzarea-cumpărarea sub forma ei consensuală, a apărut numai spre finele republicii, deoarece iniţial vânzarea lucrurilor contra unui echivalent măsurat în bani s-a făcut ori prin mancipaţiune (mancipatio – o vânzare imaginată prin aramă şi balanţă), ori prin predarea obiectului în momentul când cumpărătorul numără suma.
Prima modalitate de înstrăinare (mancipatio) este romană, cea de-a doua aparţine dreptului natural şi se aseamnă cu trocul, ceea ce o deosebeşte fiind numai folosirea monedei.
Cât priveşte originea contractului de vânzare-cumpărare consensuală, se pare că acest contract a fost încheiat iniţial sub forma a două stipulaţii reciproce şi anume: vânzătorul işi stipula preţul, iar cumpărătorul îşi stipula marfa de unde şi denumirea dublă păstrată până în zile noastre de emtio-venditio.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Obligatiile Partilor in Contractul de Vanzare-Cumparare.docx