Investigarea dactiloscopică

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

Din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia să îşi recunoască semenii și să îi diferenţieze. Pentru acest lucru a fost nevoie de anumite metode și mijloace care au evoluat şi s-au perfecţionat o dată cu trecerea timpului, in ritmul cuceririlor făcute de ştiinţa și în acest domeniu.

În contextul acestor căutări ale omului a apărut o metodă minunată de identificare a persoanei numită „Dactiloscopia” care este opera timpului și a multor cercetători pasionaţi, însă nu ar fi cinstit ca cineva să îşi atribuie drept de paternitate.

Începând cu anul 1877, William Herschel în India, dr. Henry Faulds în Japonia, Francis Galton şi Edward Henry în Anglia, dr. Wilhem Eber în Prusia, Juan Vucetich în Argentina, A. Joseph Faurot în Statele Unite ale Americii şi alţii au avut fiecare în parte o contribuţie la naşterea şi afirmarea dactiloscopiei.

De-a lungul timpului pentru identificarea persoanei au fost întrebuinţate, pe lângă elemente de natură ştiinţifică şi elemente mistice (de exemplu ordaliile şi torturile) ceea ce avea drept rezultat, în multe situaţii, comiterea unor grave erori judiciare. Identificarea persoanelor pe baza urmelor lăsate la locul faptei şi a altor elemente din acest loc, a impus încă din cele mai vechi timpuri organelor de represiune din diferite state şi necesitatea înregistrării recidiviştilor, în scopul aplicării unor pedepse mult mai aspre. Printre metodele recunoscute pentru înregistrarea recidiviştilor, amintim însemnarea fizică (însemnarea cu fierul roşu şi tatuarea), practicată şi în ţara noastră în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

O dată cu evoluţia societăţii moderne, elementele de natură ştiinţifică pătrund tot mai mult şi în activitatea poliţiilor din diferite state, elementele mistice fiind din ce în ce mai puţin folosite şi în final abandonate. Țara noastră a fost printre primele ţări din lume care a adoptat sistemul antropometric de identificare şi înregistrare a infractorilor, merite deosebite în această direcţie având prof. dr. Mina Minovici, fondatorul şcolii româneşti de medicină legală şi iniţiatorul Institutului de medicină legală. Astfel, în 1892, în capitală apare şi se dezvoltă primul sistem ştiinţific de înregistrare a infractorilor care funcţionează pe lângă organele de poliţie. România a rămas mult timp fidelă acestui sistem cu toate că avantajele dactiloscopiei fuseseră de mult demonstrate. Promotorul introducerii dactiloscopiei judiciare în ţara noastră este profesorul dr. Nicolae Minovici, care deşi la început a fost adept al antropometriei, ulterior a militat cu înflăcărare pentru introducerea dactiloscopiei în activitatea organelor de poliţie.

Sarcina cea mai importantă pe care o are de rezolvat dactiloscopia este aceea de a stabili dacă o anumită urmă ridicată de la locul faptei, a fost creată de degetul, palma sau planta piciorului unei persoane.

1.1. Mecanismul de formare a urmelor papilare

În criminalistică, activitatea de identificare a persoanei după urmele de mâini lăsate la faţa locului ocupă un loc deosebit, elaborându-se în acest sens metode şi procedee tehnice de căutare, descoperire şi examinare automată între urmele descoperite şi fişele persoanelor aflate în evidenţele criminalistice, cunoscând fiind faptul că ori de câte ori un deget sau mâna unei persoane atinge o suprafaţă lucioasă pe aceasta rămâne o urmă invizibilă ce poate fi relevată cu uşurinţă.

Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei şi a degetelor a unei substanţe secretate de piele, substanţă formată din compuşi organici şi anorganici care nu se evaporă cu trecerea timpului .

Contactul palmei şi plantei infractorului cu diferitele suprafeţe întâlnite la locul săvârşirii faptei creează urme ale crestelor papilare. Aceste urme apar, în cele mai multe cazuri, ca efect al depunerii de substanţă de pe degete, palme sau tălpi pe obiectele cu care vin în contact. Contactul mâinilor cu diferite obiecte, pe care se reproduc urmele papilare pot avea loc ca urmare a prinderii acestora cu mâna, sprijinirea palmei sau degetelor de aceste obiecte caz în care corpul creator -mâna- cât şi cel primitor -obiectul- se găsesc într-o relativă stare de repaus sau având aceeaşi mişcare permit crearea unei urme apte a fi cercetată criminalistic în vederea identificării.

Totodată, când aceste urme se produc ca urmare a alunecării sau frecării palmei sau degetelor pe diferite obiecte, urmele rămase se prezintă de regulă sub forma unor mânjituri fără valoare pentru realizarea identificării. Experienţa ne arată că urmele se descoperă în majoritatea cazurilor cu ocazia cercetării la faţa locului iar cele mai multe sunt din regiunea falangelui şi mai rar a falanginei sau a palmei. Ele pot lua însă naştere şi prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa atinsă(praf, sânge, vopsea, etc.). Când obiectul atins este moale, crestele papilare se imprimă în adâncime, lăsând urme de relief.

Urmele digitale se pot găsi la faţa locului sub cele trei aspecte: mulate, vizibile şi latente. După plasticitatea materiei pe care se creează urmele digitale, palmare sau plantare pot fi de suprafaţă ori de adâncime. Urmele de suprafaţă pot fi, la rândul lor, vizibile şi invizibile(latente).

Urmele vizibile, care se mai numesc şi colorate, sunt lăsate de degetele murdărite cu substanţe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine, var, tuş, etc. În unele cazuri, urmele digitale colorate rămase pe obiecte nu reţin în condiţii perfecte caracteristicile desenului papilar, fiind simple mânjituri, datorită îmbibării cu substanţă a şanţurilor ce despart crestele papilare.