Originea și apariția dreptului. dimensiunea istorică a dreptului

INTRODUCERE

Istoria rămâne „cartea de căpătâi a popoarelor”, cum scria Mihail Kogălniceanu, iar „trebuinţa de istorie naţională”, spunea tot el în 1843, „ne este neapărată”.

Omenirea se află într-un proces în care, treptat, distanţele dintre popoare se vor reduce, dar tot astfel cum, statele cele mai avansate s-au încadrat proceselor de apropiere şi unificare păstrându-şi trăsăturile proprii şi probabil pentru încă o lungă vreme şi noi trebuie să ne încadrăm lor ca români, intrând cu zestrea noastră spirituală în hora naţiunilor, continentului european şi a în¬tregii umanităţi.

Istoria are încă menirea, pe care i-o dădea eruditul cronicar Miron Costin, „ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării”. Lipsiţi de o cunoaştere şi înţelegere clară a propriei lor deveniri, românii ar fi grav afectaţi de complicatele şi complexele procese în faţa cărora ei se află.

În acest context, utilitatea acestui curs apare evident intr-o logică educa¬ţională ce caută în permanentă să legitimeze prezentul prin intermediul evocării experienţelor trecutului.

Într-un asemenea context, studiul diferitelor epoci isto¬rice organizate politic şi înzestrate cu instituţii juridice corespunzătoare ne oferă material de cercetare şi valorificare a tradiţiei în materie către un sistem juridic mai bun, evitând erorile comise.

Istoria Statului şi Dreptului Românesc are funcţii de studiu şi cercetare, care cu ajutorul metodelor şi tehnicilor moderne, oferă cunoaşterii sistematice şi ştiinţifice idei, reguli, principii şi concluzii despre instituţiile politice şi juridice româneşti.

Aparţinând sistemului ştiinţelor sociale contemporane, Istoria Statului şi Dreptului Românesc are ca obiect de studiu cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei statului şi dreptului românesc de la origini şi până în prezent.

Având în vedere că studiul instituţiilor juridice în dinamica şi devenirea lor istorică, sunt strâns legate de organizarea statală, o periodizare a acestora trebuie să ţină seama de evoluţia istorică a acestei forme de organizare politică pe teritoriul României.

Istoria dreptului românesc a apărut odată cu ştiinţa legilor sau a dreptului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Începuturile acestei ştiinţe le aflăm în prelegerile juridice ţinute în „academiile”, sau „liceele domneşti” de jurisconsulţii statului sau avocaţi precum: D. Scheletti, CHr. Flectenmacher, D. Bojncă, în Moldova; I. Bărbătescu, C. Brăiloiu, C. Moroiu, V. Petroni, LE. Rădulescu, în Ţara Românească; G. Bariţiu, Alexandru Papiu Ilarian, P. Dobra, în Transilvania. De asemenea, contribuţii de seamă la întemeierea acestei ştiinţe au avut mari personalităţi ca, Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi B.P.Haşdeu, care au lăsat posterităţii lucrări valoroase asupra originilor vechiului drept românesc.

Aşadar este vorba de sfârşitul epocii medievale româneşti, dominate de ideile iluministe şi de dezvoltarea societăţii, când istoriografia juridică şi con¬cepţiile despre stat şi drept s-au amplificat continuu în învăţământul despre „ştiinţele legilor” şi în publicistica vremii, proces care odată cu răspândirea concepţiilor despre instituţiile politice şi juridice autohtone a creat treptat o ter¬minologie ştiinţifică adecvată domeniului ştiinţelor juridice româneşti.

Cristalizarea studiului şi dreptului românesc din a doua jumătate a se¬colului al XlX-lea, sub influenţa ideilor iluministe progresiste cuprinse în do¬cumentele programatice ale Revoluţiei de la 1848 şi afirmării României după constituirea statului naţional modem, a pus în faţa istoriografiei juridice româ¬neşti probleme nu numai de ordin ştiinţific, ci şi metodologic.

Depăşind limitele inerente începuturilor, ştiinţa dreptului - înfăptuieşte unirea tuturor ideilor ilu¬minismului pozitivist cu metodele şi tehnicile necesare studiului sistemului ju¬ridic modern, devenind, astfel, o teorie coerentă a activităţii sociale şi politice, destinată realizării idealurilor democratice ale poporului român.

Întemeierea şcolii juridice româneşti şi cristalizarea autonomiei fiecărei discipline juridice în raport cu obiectul său de studiu au determinat creşterea interesului asupra cunoaşterii vechiului drept românesc, de la care se consideră că trebuie să se pornească în opera de înzestrare a României cu instituţii juridice modeme.

Astfel, B.P.Haşdeu îşi consacră cercetările asupra obiceiurilor juridice pământene la români (1866), P.Negulescu asupra instituţiilor politice româneşti (1880), A.D. Xenopol asupra justiţiei sub fanarioţi (1886), C.D.Dissescu asupra originilor vechiului drept românesc (1890), I Hodas asupra Constituţiilor Tran¬silvaniei (1871) etc.

Dacă A.D.Xenopol situa fenomenul juridic românesc la intersecţia dintre faptele de „repetiţie” şi cele de „serie”, marele savant Nicolae Iorga va privii instituţiile juridice din vremea sa ca o continuare firească, logică, a vechiului drept românesc.