Situația Legală a Copilului din Timpul și din Afara Căsătoriei

SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI

DIN CĂSĂTORIE ȘI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

PRELIMINARII

Situația legală a copilului desemnează ansamblul normelor juridice privind drepturile personale nepatrimoniale și patrimoniale ale copilului a cărui filiație a fost legal stabilită .

Noul cod civil reglementează situația legală a copilului în Secțiunea a III-a (art. 448-450) din Capitolul II al Titlului III din Cartea a II-a. Dispozițiile din Codul civil se completează cu cele din alte acte normative, de exemplu, Legea nr. 271/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, precum și cu dispoziții referitoare la succesiune, legislația muncii, dispozițiile referitoare la pensia de urmaș, etc.

În lucrarea de față ne vom referi în special la următoarele aspecte: filiația copilului, numele, domiciulul, cetățenia, obligația legală de întreținere și drepturile copilului. Primele aspecte le vom trata în capitolul II și III, cu referire atât la copilul din căsătorie (Capitolul II), cât și cu referire la copilul din afara căsătoriei (Capitolul III), iar drepturile copiului le vom trata separat în capitolul IV.

Făcând referire la toate aceste aspecte în curpinsul lucrării, am considerat necesar să tratăm și aspectele ce țin de capacitate, la persoana fizică în general și la copil în special, reglementările internaționale în domeniul protecției copilului și aspecte de drept internațional privat ce se pot ivi în legătură cu situația legală a copilului. Aceste aspecte sunt tratate în Capitolul I.

Capitolul I - Considerații generale privitoare la situația juridică a copilului

Secțiunea 1 – Copilul conceput ca subiect de drept

A.Preliminarii. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile . Capacitatea se dobândeşte odată cu naşterea. Stabilind regula potrivit căreia capacitatea de folosinţă se dobândeşte de la naştere, art. 35 din Codul civil dispune imperativ şi explicit: „capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”. Prin urmare, ca regulă, data naşterii este data începutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau „omul este subiect de drept din momentul naşterii”, regulă absolut firească ce este întâlnită în toate legislaţiile şi în toate timpurile (în dreptul roman, în dreptul vechi românesc, etc.).

În teoria izvoarelor drepturilor subiective civile naşterea este un eveniment juridic, adică o împrejurare care se produce independent de voinţa omului (aici, nou născutului) şi de care legea civilă leagă naşterea unor drepturi (aici, aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii). Pentru a fi „eveniment juridic” faptul naşterii (parturitio) este condiţionat, cum este şi firesc, de împrejurarea ca cel născut să fie viu; pare un truism, dar legătura dintre viaţa „juridică” şi viaţa „biologică” este indisolubilă.

În doctrină s-a susţinut constant, şi pe bună dreptate, că legea română nu impune condiţia viabilităţii: pentru a dobândi capacitatea de folosinţă copilul trebuie să se nască viu, nu şi viabil. Mai întâi, cu privire la naştere, încă din dreptul roman se arăta că omul se consideră născut atunci când este separat de mamă. pentru că înainte de naştere copilul nu are o existenţă proprie şi face parte din corpul mamei, aşa încât nu poate fi considerat om. Pe de altă parte, pentru ca nou-născutul să fie „persoană fizică”, să dobândească personalitate juridică, trebuie să se nască viu (vivus). În dreptul roman se sublinia că „acei născuţi morţi nu se consideră nici născuţi, nici procreaţi, pentru că nu au putut niciodată să aibă titlul de copii” (qui mortui nascuntur, neque procreati videntur, qui nunquam liberi appellari potuerunt). În acelaşi sens, C. Calimach dispunea că „pruncul ce se naşte mort încât se atinge de cele pentru dânsul păstrate drituri, în nădejdea de a se naşte viu, se socoteşte ca şi cum n-ar fi fost zămislit” (art. 34), iar în Codul civil din 1864, art. 654 alin. 3 C.civ. (din capitolul intitulat „Despre calităţile cerute pentru a succede) dispunea: „Copilul născut mort este considerat că nu există”. În prezent, art. 36 din Codul civil, prevede că ”Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”.

Vom reţine că timpul cât a trăit copilul este indiferent pentru dobândirea capacităţii de folosinţă, aşa încât are capacitate chiar dacă „a murit de îndată ce s-a născut” (licet illico postquam in terram cecidit, vel in manibus obstetricis decessit). Pentru a fi considerat născut viu, copilul trebuie, la limită, să fi respirat cel puţin o dată, ceea ce se poate dovedi prin prezenţa aerului în plămâni, prin proba numită a docimaziei. În dreptul vechi roman, jurisconsulţii considerau ca o condiţie a vieţii ca nou-născutul să fi ţipat (voce emissa) sau, cum întâlnim mai târziu în dreptul vechi românesc, „să slobozească glas în ceasul ce se va naşte” (A. Donici, art. 1 § 37) , dar Iustinian a respins această opinie, considerând că nu este exclus ca el „să fie mut” (quod et si mutus fuerat). Este interesant de amintit că art. 35 din Codul Calimach dispunea: „când există îndoială, de s-a născut pruncul viu sau mort, se socoteşte după iuridica presumţie, că s-a născut viu, şi cel ce se împotriveşte este datoriu să dovedească împotrivirea sa”, instituind o prezumţie legală în sensul că faptul naşterii implică pe cel de a fi trăit (in dubio partus natus praesumitur vivus, quia nemo praesumitur nasci mortuus).