Tehnici moderne de identificare a persoanelor

Introducere

Progresele științei din ultimii ani au adus modificări în desfășurarea unor activități din domeniul dactiloscopiei, fotografiei judiciare, a identificării persoanelor, aceste modificări necesitând și o reevaluare a informațiilor care sunt necesar a fi cunoscute și de către fiecare utilizator.

Scopul procesului penal este cel al constatării la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală.

În desfășurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Progresele făcute în domeniul cercetării științifice nu au putut fi ignorate de către juriștii preocupați de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului, dar drumul țintei pusă în slujba justiției a fost deosebit de lung și dificil și adesea extrem de sinuos.

Utilizarea cunoștințelor științifice de către organele judiciare în efortul lor de aflare a adevărului a avut drept consecință, alături de perfecționarea sistemului probator, și o specializare a unor metode și mijloace destinate acestui scop, iar, în timp, apariția unor ramuri sau chiar a unor științe cu acest obiect.

Printre aceste științe care, datorită obiectului și organelor care-l realizează, se mai numesc și științe judiciare, se numără și criminalistica. Denumirea de „criminalistică” a fost folosită pentru prima dată în literatura judiciară de către Hans Gross, în anul 1893, în Manualul judecătorului de instrucție, unde este definită ca o știință „a stărilor de fapt în procesul penal”.

Criminalistica este o știință al cărei obiect constă în elaborarea metodelor și procedeelor tehnico - științifice și tactice de descoperire, ridicare, fixare și examinare a urmelor infracțiunii, precum și de descoperire și identificare a autorilor. Ea are, de asemenea, ca obiect și elaborarea unor măsuri de prevenire a infracțiunilor.

Abordarea modalităților de identificare a persoanelor, dar și a cadavrelor, poate conduce la întrebarea dacă imaginea făptuitorului - așa cum a fost reținută de către un martor ocular sau de victimă, fotografia unei persoane, ori un craniu, vocea, scrisul chiar, pot constitui, prin ele însele, urme ale infracțiunii, după cum sunt urmele de mâni, de picioare, de dinți.

Metode de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, după voce, precum și prin alte procedee criminalistice vin să se adauge posibilităților de identificare a omului pe baza urmelor lăsate de acesta în câmpul infracțional.

În anumite lucrări de specialitate, tratarea problematicii examinării urmelor aparținând omului, fie că privește descoperirea lor la fața locului, fie expertiza acestora, include și scrisul, vocea sau vorbirea. În alte lucrări, se are în vedere caracterul distinct, de sine stătător, al acestor modalități de identificare, o parte din ele fiind analizate separat, cum este cazul identificării persoanei după semnalmentele exterioare și, îndeosebi, identificarea după scris, examinată în cadrul expertizei grafice a cercetării criminalistice a înscrisurilor.

Identificarea prin descriere și recunoaștere se realizează prin activități de tactică criminalistică - ascultări, confruntări, reconstituiri, iar rezultatul acesteia se consemnează în declarații, procese-verbale, pe suport audio-video, planșe fotografice.

Capitolul 1 - Aspecte introductive

Nu există o justificare a apropierii (altfel decât una paradoxală) dintre violență și creativitatea descoperirii sale. Violența include nestăpânire, impulsivitate, putere, forță și brutalitate. În opoziție cu violența se află armonia afectivă. Creativitatea descoperirii violenței include energie vitală și elan, capacitatea de a inventa și de a descoperi, forța de a evidenția particularitățile realului. Atât violența, cât și creativitatea descoperirii sale sunt două forțe care aparțin omului, care, prin esența sa este o ființă socială.

Omul este un produs al împrejurărilor sociale și, totodată, este capabil să influențeze și să determine împrejurările. Acesta nu poate viețui singur, izolat de restul oamenilor. În permanență, el se raportează la alți indivizi, acționează cu ajutorul acestora și leagă relații cu cei ce-l înconjoară. Ar fi greu să concepem existența umană fără relații sociale, însă relațiile acestea sunt diverse, multiple și acționează în diferite planuri. Acestea pornesc de la o relație de simpatie între doi indivizi, de la relația de vecinătate sau de rudenie, până la relații tensionate între indivizi ori la acțiuni îndreptate împotriva vieții unui individ, într-un variat cadru de acțiuni sociale ce se înfăptuiesc prin interacțiunile interpersonale.

De-a lungul vremii, oamenii au avut o preocupare deosebită pentru studierea comportamentului propriu și al celorlalți, încercând astfel să creeze reguli și norme de conviețuire și comportare socială, în dorința de a îmbunătăți tipul de relație dintre ei. Toate regulile și normele impuse de nevoile socio - umane prevedeau ca cei ce nu le respectau să fie sancționați și pedepsiți.

De-a lungul timpului, apărarea individului și a dreptului la viață al acestuia a reprezentat o trăsătură comună, indiferent de rânduirea socială.

Cel mai natural drept al omului este dreptul la viață, acesta fiind impus de norme și reguli în sistemul juridic al vremii, fiind consacrat în primele declarații de drepturi și constituții.

Dreptul nu îl studiază pe om în integritatea sa, ci doar pe cel ce este parte integrantă a relațiilor sociale și a acelor raporturi sociale care constituie obiect de reglementare juridică. Din acest motiv, prevenirea infracțiunilor este extrem de importantă, de aceea se impune a i se conferi un caracter permanent, eficient și organizat.