Capacitatea civilă a persoanei fizice

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Dacă dreptul este expresia juridică a vieţii organizate, dacă oamenii intră între ei în cele mai felurite legături, dacă cele mai importante legături din diferitele domenii ale vieţii sunt diriguite de reguli preluate de drept şi transformate în norme juridice, dacă normele juridice stabilesc comportamentul oamenilor, se desprinde cu uşurinţă concluzia că dreptul, în general şi dreptul civil, în special au drept destinatar şi, deopotrivă, subiect omul privit individual (ca persoană fizică) sau în colectiv (ca persoană juridică).

Capacitatea de folosinţă îl defineşte pe individ ca persoană fizică prin putinţa generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi obligaţii, iar capacitatea de exerciţiu îl prezintă în ipostaza în care acţionează singur şi neîngrădit prin încheierea de acte juridice proprii, ori în ipoteza în dare acţionează singur prin acte juridice proprii dar care, în privinţa celor mai importante dintre ele, sunt supuse încuviinţării prealabile din partea reprezentantului legal, sau, într-o ultimă ipoteză când dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii - nu singur - ci prin reprezentantul legal.

Remarcă preliminară. Doar persoanele pot apărea ca subiecte de drept. Nici o altă entitate, indiferent de natura ei, în afara persoanelor fizice sau juridice, nu poate avea ca atare drepturi.

Nici un grup de persoane, indiferent de importanţa sau de coeziunea sa internă sau de elementele distinctive faţă de alte grupuri, nu poate fi titular de drepturi, ca atare, ci doar dacă dreptul obiectiv îi recunoaşte calitatea de persoană în sens juridic. Un grup fără personalitate poate avea interese, nu drepturi.

Este un motiv pentru care o minoritate, de orice natura, nu are, ca minoritate, drepturi; doar persoanele în sens juridic ce constituie minoritatea au drepturi, atâta vreme cât aceasta nu a dobândit personalitate juridică.

Pornind de la aceste idei, vom analiza capacitatea de a avea drepturi şi, corelativ, obligaţii (capacitatea de folosinţă), văzând care sunt caracteristicile acesteia în cazul persoanelor fizice şi capacitatea de a exercita aceste drepturi şi de a-şi asuma obligaţii (capacitate de exerciţiu).

CAPITOLUL I

PERSOANA FIZICĂ

1.1. Noţiunea de persoană fizică

Persoana fizică este fiinţa umană privita din unghiul de vedere al aptitudinii sale de a fi subiect de drept.

Deşi noţiunea nu pare să ridice dificultăţi, trebuie totuşi făcute unele precizări.

În primul rând, doar fiinţele umane privite individual sunt persoane fizice. Este exclus aşadar ca animalele să se bucure de personalitate juridică; ele nu au capacitatea de a fi subiecţi de drept.

Există, cu toate acestea, mai ales în perioadele de decadenţă, tendinţa de a acorda personalitate juridică animalelor, mai ales celor de companie. Vedem câini primind liberalităţi, vedem chiar organizaţii internaţionale ocupându-se de drepturile animalelor.

Neexcluzând existenţa unor reguli de protecţie a acestora, trebuie arătat că doar oamenii pot fi subiecţi de drepturi, personificarea animalelor fiind o tendinţă ce trebuie respinsă. Faptul că se pun limite drepturilor oamenilor de a dispune de animale nu înseamnă că animalele dobândesc personalitate.

În al doilea rând, orice fiinţă umană are personalitate juridică prin simplul fapt de a exista. Cu alte cuvinte, este exclus ca un om să fie lipsit de personalitate, cum era cazul sclavilor; sclavia este prohibită atât în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional.

În al treilea rând, toate fiinţele umane au aceeaşi personalitate. Acest principiu este transpus constituţional în egalitatea în drepturi, prevăzută în Constituţia română în art. 16. Este vorba de o egalitate juridică abstractă şi nu de una concretă. Principiul nu este însă la fel de strict ca cel anterior: există diferenţieri în funcţie de situaţia obiectivă a persoanei, dar şi voite, cum este cazul apatrizilor.

1.2. Existenţa persoanei fizice

1.2.1. Corpul uman şi personalitatea juridică

Corpul uman nu este doar un suport al personalităţii; el este o componentă a acesteia. Chiar dacă persoana nu se reduce la corp, corpul, ca element al personalităţii, presupune o protecţie particulară, protecţie contra atingerilor ce provin de la alţii, dar şi contra persoanei înseşi.