Alegerea metodelor de constituire și creștere a capitalurilor întreprinderii

Cap. 1 Caracterizarea generală a capitalurilor întreprinderii

1.1. Consideraţii generale

Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII- lea şi a circulat sub diferite accepţiuni printre care cele de sumă de bani, stoc de bunuri, ca fond, avere etc. Economistul francez A.J.Turgot este cel care introduce în secolul al XVIII – lea conţinutul modern al noţiunii de capital. În opinia sa, capitalul însemna mai mult decât bani sau bunuri, o valoare care participă la crearea unor noi valori şi a profitului.

De-a lungul timpului, noţiunea de capital a cunoscut numeroase abordări. Adam Smith în lucrarea sa “Avuţia naţiunilor” face distincţie între capitalul individual (definit ca un stoc de bunuri şi lichidităţi, având originea în economisire, de care dispune individul în întreprinderea sa şi care îi aduce profit) şi capital naţional. Capitalul individual este format la rândul său din capital fix şi capital circulant. Capitalul fix este creat şi dezvoltat în urma unui proces de economisire (constând în principal în maşini, unelte de lucru, clădiri, pământuri ameliorate şi cunoştinţe dobândite) şi participă la obţinerea profitului numai indirect, iar capitalul circulant este acea parte din capital care aduce profit prin faptul că îşî schimbă stăpânul; “orice capital fix este derivat din capital circulant” – acest lucru dat fiind faptul că capitalul circulant este considerat singurul capabil să producă profit. Capitalul naţional este format din suma capitalurilor individuale plus rezervele de consum. Distincţia celor două este făcută de A. Smith cu ajutorul a două criterii: pentru ca un bun să devină capital individual acesta trebuie să aducă profit; este capital naţional numai dacă el este capabil să creeze bunuri materiale. Economiştii contemporani, spre deosebire de A. Smith, consideră că izvorul de creare a capitalului nu este doar propria muncă, prin economiile degajate, ci şi resursele împrumutate.

Un sens larg atribuit noţiunii de capital este acela că reprezintă totalitatea resurselor materiale acumulate şi reproductibile, care prin asociere cu alţi factori de producţie participă la crearea bunurilor materiale în scopul obţinerii de profit.

Desfăşurarea oricărei activităţi presupune, ca o condiţie necesară, existenţa şi utilizarea de mijloace economice (sub formă bănească sau fizică-materială), determinate de obiectul de activitate. Sursa de provenienţă a mijloacelor economice, care dau expresia activului bilanţier al întreprinderii, o constituie capitalul.

Din punct de vedere al naturii sale capitalul se împarte în capital real şi fictiv. Capitalul real reflectă consecinţele esenţiale de natură patrimonială ce decurg din procesele de constituire şi de utilizare a capitalului. Capitalul fictiv este reprezentat de instrumentele prin care se constituie capitalul real ( ex. acţiuni, obligaţiuni) sau care facilitează folosirea lui (prin utilizarea de efecte comerciale, titluri de credit etc.). Capitalul fictiv face totodată şi obiectul tranzacţiilor pe pieţele financiare.

Fig. 1: Capitalul real văzut după modalităţile de constituire a resurselor

Capital total Capitaluri permenente Capitaluri proprii Capital social

Rezerve, provizioane

Datorii pe termen mijlociu şi lung

Datorii pe termen scurt

Sursa: Bucătaru, D. – op. cit., p.62

1.2. Modalităţi de constituire a capitalurilor întreprinderii

Constituirea capitalului social reprezintă prima fază de finanţare a unei întreprinderi. Marea majoritate a întreprinderilor se organizează ca societăţi de capital, iar aportul de capital angajează responsabilitatea participanţilor în limita sumei subscrise. Metoda aportului este utilizată atât în momentul constituirii societăţilor comerciale, cât şi pe parcursul evoluţiei sale viitoare. Această metodă reprezintă o cale de formare a fondurilor proprii. Cea mai mare parte a societăţilor se organizează ca societăţi de capital, adică societăţi în care aportul de capital se face prin titluri liber – negociabile, care nu angajează responsabilitatea subscriitorului decât în limita sumei aubscrise .

Din cele cinci tipuri de societăţi comerciale consecrate în Legea nr. 31/1990 , societatea comercială pe acţiuni este cea mai important, atât prin modalitatea de formare a capitalului social şi de răspundere a acţionarului în limita aportului adus, cât şi prin modul democratic de organizare şi funcţionare.

Orice întreprindere pentru a-şi putea începe activitatea are nevoie înainte de orice de capital. De aceea, prima fază a finanţării unei întreprinderi o reprezintă constituirea capitalului social al acesteia. În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi se sporeşte capitalul întreprinderii, putem evidenţia două modalităţi de finanţare:

- finanţare internă

- finanţare externă

Fig. 2: Sursele de finanţare la dispoziţia unei firme

Sursa: Victor Dragotă ş.a., “Management financiar”, Ed. Economică, vol.II, Bucureşti, 2003

În cadrul celor două modalităţi de finanţare se întâlnesc mai multe metode cu ajutorul cărora se mobilizează o diversitate de resurse care asigură procesele de finanţare.

Finanţarea internă se realizează apelând la următoarele resurse :

- profitul net sau profitul rămas după plata dividendelor;

- amortizarea activelor imobilizate, sume reprezentând valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune sau din vânzarea celor de prisos;

- fondurile asimilate celor proprii.