Politica bugetară în economia Românească

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (local, central sau supranaţional), având finalităţi exclusiv economice şi sociale şi implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice.

Plasându-şi sursele interveţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica bugetară constituie complementarea funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentând ansamblul corect de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta modelează activitatea economică.

Cu ajutorul ”incitaţiilor” financiare, politica bugetară încearcă să influenţeze deciziile gospodăriilor, populaţiei, întreprinderilor, în sensul dezirabil politicii economice şi politicii sociale.

Decidenţii publici dispun, în spectrul bugetar, de o panoplie diversificată de instrumente: cumpărări de bunuri şi servicii, prestaţii sociale subvenţii etc., mult mai suple decât intervenţiile autoritare (administrative), precum fixarea preţurilor, limitarea cantităţilor, care reduc libertatea de acţiune a agenţilor economici.

Supleţei în adecvarea modelelor i se adaugă posibilitatea modulării gradului de intervenţie, avantaje care sunt totuşi “umbrite” de complexitatea aplicării politicii bugetare datorită dificultăţii de a evalua cu precizie eficacitatea măsurilor promovate.

Complexitatea intervenţiilor bugetare rezultă din suprapunerea parţială a fenomenelor economice şi financiare, compuse din acţiuni şi reacţiuni. Astfel, operaţiunile financiare permit să se acţioneze asupra economiei, însă acţiunea transgresând “inflexia”comportamentelor agenţilor economici, sunt posibile reacţii ale acestora care pot afecta situaţia bugetară. În economiile de piaţă, eficacitatea economică a intervenţiilor bugetare este de regulă, superioară aceleia generate de controlul autoritar.

Măsurarea acestei eficacităţi rămâne o problemă încă nerezolvată, având în vedere că însăşi analiza a posteriori a intervenţiei bugetare în funcţie de criteriul eficacităţii nu este în mod sistematic realizată. O asemenea analiză ar fi de astfel dificil de efectuat, luând în considerare că preocupările politico-sociale, în particular electorale, primează adesea în faţa argumentelor economice.

În acest sens, politica bugetară este adesea caracterizată printr-o anume inerţie, deoarece, de exemplu, orice decizie de diminuare a unor cheltuieli bugetare se va confrunta cu riscul nemulţumirii directe a beneficiarilor.

De regulă orice reflexie asupra eficacităţii instrumentelor bugetare vizează problema de fond: ce loc doreşte societatea modernă, din ce în ce mai deschisă către exterior, să acorde incitaţiilor economice de natură bugetară? În ultimă instanţă, dimensiunea bugetelor publice ascunde o multitudine de instrumente la dispoziţia politicii economice fie într-o optică relativ durabilă, cu caracter structural, fie în cadrul unei viziuni pe termen scurt şi mai globală.

1.2. Funcţiile politicii bugetare

R. Musgrave a afirmat că bugetul public îndeplineşte anumite funcţii, a căror importanţă variază cu evoluţia politicii economice în ansamblul ei:

- funcţia de stabilizare conjuncturală;

- funcţia de alocare a resurselor;

- funcţia de repartiţie a veniturilor;

Până în anii ’30 bugetul a fost considerat un instrument care permite statului să-şi procure resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, cheltuieli care să asigure producerea de bunuri şi servicii publice (administrative). După criza din anii ’30 accentul a fost pus pe funcţia bugetară vizând stabilizarea conjuncturală, apoi, după al doilea război mondial, pe funcţia de redistribuire (repartiţie).

Extrase din modelul keynesian, politicile de reglare conjuncturală adoptate după cel de-al doilea război mondial s-au bazat pe manipularea diferitelor elemente constituitive ale bugetului, însă contestarea rolului stabilizator al bugetului, îndeosebi de către monetarişti, a orientat intervenţiile bugetare spre funcţiile de alocare şi redistribuiri chiar dacă acestea prezintă anumite limite.

Aceste trei funcţii ale bugetului pot fi interpretate şi în termenii analizei creşterii economice: ele vizează căutarea unei creşteri echilibrate şi relevarea căilor maximale de creştere. Această analiză relevă că problemele de echilibru pe o perioadă scurtă, conjuncturală, nu pot fi dislocate de alocarea resurselor pe termen mediu şi lung, considerată ca un fenomen structural. De fapt, teoria dezechilibrelor conduce la depăşirea distincţiilor între scurt şi lung sau între conjunctural şi structural.

1.2.1. Funcţia de stabilizare conjuncturală

Multă vreme bugetul a fost numai ca un mijloc pentru stat de a-şi procura resursele necesare funcţionării sale, anuitatea bugetară şi echilibrul constituind două principii intangibile ale finanţelor publice, statul manifestând o strictă neutralitate faţă de fenomenele economice.

Începând cu analizele keynesiene, echilibrul bugetar a mai fost considerat un obiectiv în sine, bugetul fiind considerat un mijloc esenţial de acţiune pentru stabilizarea conjuncturală, finanţele funcţionale devenind noua abordare a bugetului.

Intergrând bugetul în circuitul economic, abordarea keynesiană se bazează pe o identitate fundamentală, şi anume:

I + G + X = S + T + M (1.1)

Unde:

I = investiţia;

G = consumul şi investiţiile publice;

X = exporturile;

S = economisirea;

T = impozitele;

M =importurile.

În cadrul circuitului economic formalizat mai sus, cheltuielile publice şi impozitele sunt considerate „injectări” şi în aceste condiţii stabilizarea conjuncturii depresive va consta în creşterea injectărilor, prin majorarea cheltuielilor sau prin diminuarea impozitelor, autoritatea publică încercând să „acopere” ecartul deflaţionist generator al contracţiei PIB, şi deci de criză şi de subutilizare a muncii.

Acoperirea se poate face fie prin dezvoltarea cheltuielilor private, datorită reducerii fiscalităţii, fie prin majorarea cheltuielilor publice.

Formal, efectele majorării cheltuielilor publice pot fi evidenţiate pornind de la identitatea:

Y = C + I + G (1.2)

unde: Y = PIB

C = consumul privat

Având în vedere că disponibilul după impozit este (Y - T), iar consumul privat se poate descompune în două componente: consumul necomprimabil (b) şi consumul indus de venitul disponibil [c (Y - T)], unde c reprezintă înclinaţia marginală spre consum, se ajunge la următoarea ecuaţie a venitului (PIB), de echilibru:

(1.3)

Introducând o cheltuială publică suplimentară se obţine:

(1.4)

şi scăzând ecuaţia (1.3) din ecuaţia (1.4) vom avea:

(1.5)

Din ecuaţia 1.5. rezultă că o creştere a cheltuielilor publice antrenează o majorare mai importantă a P.I.B., majorare care depinde de valoarea coeficientului de multiplicare.

Pentru a obţine un asemenea rezultat este necesar ca prelevarea fiscală să nu crească, deoarece impozitul diminuează venitul disponibil, pe baza căruia indivizii efectuează repartiţia între consum şi investiţii. Cheltuielile publice exercită un efect de multiplicare maximal atunci când ele sunt finanţate prin deficit bugetar.

În cazul resorbţiei ecartului deflaţionist printr-o diminuare a impozitelor pornind de la formula1.3. se obţine:

(1.6)

de unde, prin dezvoltare şi scăderi din ecuaţia 1.3., vom avea:

(1.7)

expresia fiind multiplicatorul fiscal.

Având în vedere că 1/1-c> , rezultă că reducerea impozitelor provoacă o creştere mai mică a PIB decât majoritatea cheltuielilor publice.

Extensia modului Keynesian a luat în considerare faptul că expansiunea cererii, care rezultă dintr-o politică bugetară, acţionează atât asupra volumului de producţie (perioada de depresiune şi deflaţie), cât şi asupra preţurilor. Totodată, s-a avut în vedere că nici impozitele, nici cheltuielile nu sunt omogene, componentele acestora având incidenţe diferite asupra cererii.

Mai mult, conform teorii lui d’Haavelmo, creşterea simultană a cheltuielilor şi a impozitelor în cadrul unui buget echilibrat (buget în expansiune) poate exercita un efect de multiplicare asupra PIB, datorat conjuncţiei celor două efecte.

În acest caz, efectul global va fi: