Probleme Legate de Dezvoltarea Agriculturii în România după 1989

INTRODUCERE

Agricultura, cultivarea pământului pentru a creşte plante a constituit ramura principală de la începuturile civilizaţiei. Ea asigura cea mai mare parte a alimentelor, materialelor necesare pentru îmbrăcăminte şi alte materii prime pentru industrii.

Când europenii au descoperit ţinuturile îndepartate, ei au găsit multe culturi exotice. Grăbiţi să le exploateze, ei au pus rapid la punct un sistem comercial care a dezechilibrat drastic balanţa ecologică şi economică a multor ţări cu economie agrară.

Încă de la începutul anilor 1500, aventurierii portughezi şi spanioli, urmaţi de britanici, olandezi, francezi şi germani, au început colonizarea suprafetelor vaste situate la tropice. În Europa a crescut mult cererea pentru produsele care proveneau doar din regiunile tropicale sau sub-tropicale, printre care condimentele şi băuturile. Se cereau şi materiale pentru industrie, cum ar fi bumbacul sau cauciucul. Prelucrarea ulterioară şi exportul unor mărfuri atât de valoroase au stimulat mult dezvoltarea comerţului mondial, atât în domeniul alimentar, cât şi al materiilor prime. Cererea pentru produse ca bumbacul sau cauciucul a dus la schimbarea caracterului agriculturii în ţările tropicale, mai ales atunci când terenurile destinate agriculturii de subsistenţă erau înlocuite cu cele comerciale.

În prezent jumătate din populaţia globului lucrează în agricultură, o mare parte practicând agricultura de subzistenţă. Impactul economic al agriculturii de subzistenţă pe piaţa mondială este mic. Recoltele sunt produse pentru familia agricultorului, sau pentru oamenii din acea comunitate şi cei mai multi dintre aceşti agricultori sunt săraci.

Agricultura de subzistenţă este adesea criticată că ar fi ineficientă din punct de vedere al productivităţii. Dar, pe de alta parte, producţia realizată pe o suprafaţă este adesea foarte bună. Ea este o formă de agricultură adaptată mediului local decât alte forme de agricultură, cum ar fi cele tehnologizate care utilizează maşini şi produse chimice.

Agricultura se bucură astăzi de o deosebită atenţie în toate ţările lumii, indiferent de nivelul de dezvoltare economică. În lumea contemporană ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic sunt şi cele mai mari producătoare şi exportatoare de produse agricole.

CAPITOLUL I

I. Evoluţia agriculturii în România dupa 1989

I.1. Consideraţii generale

Revoluţia română din decembrie 1989 a marcat profund spaţiul rural românesc. Într-o perioadă extrem de scurtă au avut loc modificări de esenţă în structura proprietăţii funciare, au dispărut unităţile agricole socialiste, locul lor fiind luat de noile tipuri de exploataţii (gospodării individuale, asociaţii de familie, societăţi agricole, societăţi comerciale, regii autonome), schimbându-se radical organizarea economico-socială a agriculturii, în vederea aşezării ei pe sistemul economiei de piaţă (ca de altfel întreaga economie românească).

Debutul acestor schimbări, prefigurate încă din Declaraţia din 22 decembrie 1989, îl constituie Decretul lege 42/1990 . Potrivit acestui decret, se acordau în folosinţă 0,5 ha fiecărui fost membru cooperator şi se desfiinţau cooperativele agricole de producţie din zonele agricole nefavorabile.

În primăvara anului 1991 este promulgată Legea fondului funciar (Legea 18/1991) care are mai multe funcţii: una de restituire a proprietăţii funciare, una de constituire a proprietăţii (având caracter de reformă agrară) şi una de dizolvare a cooperativelor agricole de producţie. Această lege a adus schimbări de esenţă în regimul funciar. Au fost înlocuite vechile structuri funciare de proprietate din economia socialistă (proprietatea socialistă de stat şi cea cooperatistă) cu proprietatea privată.

Pentru trecerea economiei româneşti la economia de piaţă este în mod obiectiv necesară privatizarea. Agricultura este prima ramură din economia naţională care demarează acest proces, prin aplicarea Legii fondului funciar. Dreptul de proprietate asupra pământului s-a stabilit prin reconstituirea acesteia pentru toţi membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativele agricole sau pentru moştenitorii acestora. Limita maximă de teren pentru care se face reconstituirea a fost de 10 hectare echivalent arabil pe o familie.

Aşa după cum s-a specificat, o a doua funcţie a Legii 18/1991 a fondului funciar a fost aceea de reformă agrară, în sensul că s-a constituit dreptul de proprietate si pentru cooperatorii care au lucrat în ultimii trei ani în cooperativă si care nu au adus pământ la înfiinţarea cooperativei. Aceste categorii de persoane au primit 0,5 hectare echivalent arabil.

O altă prevedere importantă a legii a fost aceea că terenurile proprietate de stat, care aparţin domeniului public, rămân în administrarea acestuia. În felul acesta, persoanele cărora pământul le-a fost trecut în proprietate de stat ca urmare a unor legi speciale, devin acţionari la societăţile comerciale înfiinţate pe baza Legii nr.15/1991 . Bineînţeles că de aceste terenuri beneficiază si moştenitorii lor. Aceste categorii de persoane, urmare a apariţiei Legii arendei (Legea nr. 16/1994) , pot lua în locaţiune suprafeţe de teren deţinute în cadrul acestor societăţi comerciale şi după expirarea perioadei minime de arendare, îşi pot exploata terenul în mod liber, în calitate de proprietar. În acest fel a luat naştere în agricultură un puternic sector privat care deţinea în 1992: 69,8 % din terenul agricol, 79 % din terenul arabil, 51,8 % din păşuni şi fâneţe, 67,4 % din vii si livezi. Ponderea sectorului privat a atins in anul 2000 95.0 % din terenul agricol, 96.5% din terenul arabil, 94.0 % din păşuni şi fâneţe, 95 % din vii si livezi.