Sectoarele de Activitate

Cap I Principalele sectoare de activitate

Sectorul de activitate este un domeniu sau o ramură de activitate economica, face parte din zona economiei în care întreprinderile sunt legate de un bun sau serviciu. Ramurile economiei națonale sunt alcătuite din trei sectoare. Fiecare sector are caracteristici unice și un profil de risc diferit.

Australianul Colin Clarck și francezul Jean Fourastie grupează ramurile economiei naționale, aproximativ în functie de ordinea apariției și în funcție de gradul de prelucrare, sau de finisare pe care-l asigură produselor. Ei susțin că economiile naționale sunt formate, astfel, din următoarele trei sectoare:

- sectorul primar, care cuprinde agricultura și industria extractivă

- sectorul secundar, format din industria prelucrătoare și construcțiile

- sectorul tertiar sau sectorul serviciilor (aprox. toate celelalte ramuri ale unei economii naționale)

Clarck și Fourastie mai susțin că țările subdezvoltate ar caracteriza prin preponderentă primul sector, celelalte sectoare fiind aproape inexistente, țările cu dezvoltare medie prin preponderență sectorului doi, iar țările dezvoltate prin preponderență sectorului trei.

1.1 Sectoarele de activitate înainte de 1989

Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârșitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidențiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcționare a vieții economice și sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominația proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naționale, care și-a pus amprenta asupra funcționării întregului sistem economic românesc.

Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului național unic al întregii activități economice și sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naționale, realizată pe cinci ani și anual, era mijlocul principal de dirijare și corelare ex-ante a activității agenților economici din toate ramurile producției naționale.

La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială și tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiții, activitatea agenților economici și, în general, macroeconomia, se desfășurau potrivit normelor și reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanță cu indicatorii economico-financiari din planul național unic. Prin exercitarea capacității de decizie, în problemele fundamentale ale activității economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenților economici era limitată la elemente de mică importanță pentru strategia și tactica întreprinderii. Piața era considerată o componentă pașnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfășurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor și de trecere în consumul populației a bunurilor economice necesare.

Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor macroeconomici care exprimă potențialul și nivelul economiei, structura acesteia, eficiența folosirii factorilor de producție și gradul de competivitate internațională, nivelul de trai al populației. În perioada 1950-1989, creșterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-a accentuat preponderența acțiunii factorilor cantitativi în susținerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producție în întreaga economie, în afară de industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de puternică.

În 1989, industria și construcțiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale producției naționale. Această tendință a fost rezultatul creșterii semnificative a venitului național creat în industrie, și a a unei creșteri mai reduse a venitului național creat în agricultură. Populația ocupată a înregistrat creșteri în industrie și construcții și scăderi în agricultură. Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale economiei naționale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din volumul total al investițiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a primit o parte redusă.

Activitatea agricola se desfasura pe principii extensive si neraţionale, înregistrând un nivel scăzut al investiţiilor, practicând modalități de cultivare strict tradiţionale si apelând în proporţie mica la utilizarea unor metode performante sau la folosirea îngrasamintelor chimice. Cauze directe ale acestei situaţii erau în esenţa: presiunea demografica, utilizarea incompleta a muncii țăranilor; alimentaţia slaba; înzestrarea tehnica modesta (de pilda, valoarea inventarului nostru agricol era de 3 ori mai mica decât în Polonia, de 15 ori mai redusa comparativ cu Germania si de 42 ori mai scăzuta fata de Elveţia).

De asemenea, o cauza importanta era preţul de vânzare al pământului care determina venituri agricole mici. Însa cel mai grav factor era fărâmiţarea suprafeţelor de teren arabil, întrucât exploataţiile sub 10 ha reprezentau cca. 92% din numărul total al exploatărilor si cca. 60% din totalul suprafeţei arabile. Locurile ocupate de România în ceea ce priveşte culturile agricole, atât în cadrul Europei cât si în întregul sistem agricol mondial sunt elocvente. Dar, cu toate ca tara noastră a fost considerata "grânarul" Europei o lunga perioada de timp, trebuie sa recunoastem ca o involuţie a performantelor agriculturii româneşti iese uşor la iveala numai prin simpla comparare a rezultatelor de producţie în cifre absolute.

Industria extractiva si de prelucrare a cărbunelui : extracţia cărbunelui are o veche tradiţie; primele exploatări industriale sunt cunoscute din anul 1790 in Banat. După anul 1840 sunt cunoscute exploatările din bazinul Petroşani, remarcându-se cele de la Petrila, Vulcan, Lunea, Lupeşti. Pana la primul război mondial producţia de cărbuni a tarii era neînsemnata. Odată cu dezvoltarea cailor ferate, ca principal consumator, extracţia a cunoscut un ritm înalt de creştere, cu variaţii însemnate de la o perioada la alta. In perioada postbelica, producţia de cărbuni a crescut ca urmare a utilizării in termoenergie si siderurgie.