Comicul în opera lui Ion Luca Caragiale

Am ales să scriu despre I. L. Caragiale, în primul rând, pentru că este singurul clasic modern. Modernitatea lui Caragiale este dovedită de faptul că încă este actual. Operele sale se citesc cu aceeaşi plăcere, pentru că încă există echivalent pentru fiecare dintre personajele sale.

În al doilea rând m-a fascinat geniul comic al acestui dramaturg român, care este profund original iar rezultatele lui ţin de o combinare inimitabilă a tuturor mijloacelor. G. Călinescu situează problema în sfera indemonstrabilului: „Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian“, constând în „caragialism“, adică într-o manieră proprie de a vorbi.

Pornind de la realităţi româneşti, creând scene şi tipuri originale, Caragiale s-a ridicat la o valoare universală prin puterea de generalizare şi de sinteză, prin satira necruţătoare a viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară, prin încrederea în posibilităţile omului de a se perfecţiona. Arta lui dramatică şi nuvelistică poate servi ca model tuturor timpurilor.

Caragiale socotea că e nepotrivit şi chiar inutil, amestecul de referinţe biografice în studiile despre opera sa, fapt pentru care am ales ca în primul capitol să nu pun accentul pe date referitoare la originea sa, la activitatea sa literară, informaţii oferite deja in atâtea biografii scrise despre marele dramaturg, ci să prezint anumite evenimente din viaţa sa mai puţin cunoscute, si care scot in evidenţă, dispoziţia lui Caragiale, am putea spune, ereditară, pentru comic. Am încercat să demonstrez că I. L. Caragiale nu este comic doar în comediile sale ci şi în viaţa de toate zilele

Al doilea capitol este o prezentare a conceptului de comic, atât a mecanismului comicului, dar şi câteva implicaţii ale acestuia în opera lui Caragiale. În acest capitol am dezbătut probleme, cum ar fi – moralitatea şi caracterul estetic al răsului, am încercat să ofer un număr cât mai diversificat de definiţii ale conceptului de comic, şi am enumerat tipurile de comic

În capitolul al treilea, am abordat prezenţa comicului de limbaj în opera lui Caragiale. În introducere am prezentat noutăţile pe care Caragiale le-a adus la nivelul limbii române literare, în fonetică, morfologie, sintaxă si lexic. În continuare, am încercat să introduce cititorul in atmosfera secolului al XIX-lea, prezentând succint contextul istoric, iar în închiere am arătat pe text, în exemple cât se poate de exacte prezenţa comicului de limbaj în opera lui Caragiale, dar şi implicaţiile acestuia asupra sensului şi problematicii textului.

Capitolul de sub numărul patru, conţine comicul onomastic. În acest capitol am scris câteva lucruri despre numele proprii, şi despre cât de bine a reuşit Caragiale să sugereze caracterul personajelor sale, prin nume. Şi din acest punct de vedere putem să constatăm originalitatea şi nonconformismul lui Caragiale, care sparge tiparele construite de antecesorii săi, adepţi ai unui procedeu simplu, transparent, al numirii personajelor, alegând varianta artistică, dobândită prin sugestie

Capitolul cinci cuprinde câteva exemple de comic de situaţie şi echivalentul acestor situaţii comice în societatea noastră.

În ultimul capitol ne este prezentat comicul de caracter. Aici am încercat să surprind caracterul personajelor operei lui Caragiale, din particularităţile lor comportamentale, de decor, vestimentare, etc. iar în final am prezentat pe scurt tipurile temperamentale ale eroilor caragialieni.

Lucrarea se încheie cu o concluzie, în care am atras atenţia asupra problemelor din societatea noastră şi asupra necesităţii de a încerca să-l ascultam în sfârşit pe Caragiale care încă mai are multe să ne înveţe.

I. Câteve elemente biografice

I. L. Caragiale, ,,ca scriitor obiectiv de educaţie clasică şi ca artist care disociază arta de producator, socotea nepotrivit amestecul cercetătorului literar în viaţa particulară a autorului” Când i se cereau referinţe biografice in vederea unor studii opunea refuzuri categorice: „marturisesc că nu-nţeleg. Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! Şi eu socotesc că d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic de literatură şi artă – iar nu despre umila mea familie vreunul eraldic” , iar cu o altă împrejurare, se scuză că nu poate oferi note autobiogafice: „Dar eu gândesc că nici nu-ţi trebuiesc pentru diserţiunea d-tale Cand ai dumneata o pereche de ghete, şi ieftine şi potrivite, poartă-le sanătos, şi nu-ţi mai pese de locul naşterii autorului lor şi de împrejurările vieţii lui, care n-au de loc a face cu ghetele d-tale.” Cu toate acestea am ales să redau o scurtă biografie alcătuită din acele evenimente, din viaţa marelui dramaturg care traseaza liniile personalitaţii sale şi care evidenţiază predilecţia sa pentru comedie, ironie, satiră. Viaţa şi opera se completează reciproc si ne vorbesc deopotrivă de alcătuirea sufletească a umoristului şi ironicului de mare vocaţie.