Structura Etimologică a Vocabularului

CAPITOLUL I

MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Vocabularul oricărei limbi însumează totalitatea cuvintelor folosite în timp şi în spaţiu (regionalisme, elemente populare, arhaisme, elemente de argou, elemente de jargon, expresii idiomatice, barbarisme, cuvinte din vocabularul fundamental) de către un popor, în cadrul limbii literare naţionale şi al stilurilor ei funcţionale (beletristic sau artistic, publicistic sau gazetăresc, tehnico-ştiinţifîc şi juridico-administrativ).

În vocabularul limbii române sunt incluse şi cuvintele aflate în circulaţie, dar şi cuvintele ieşite din uzul vorbitorilor (arhaisme), cuvintele cunoscute şi folosite pe întreg teritoriul ţării, dar şi cuvintele folosite în anumite zone ale ţării (regionalismele), cuvintele propriu-zise, dar şi variantele, formele literare, dar şi formele neliterare.

Studierea vocabularului limbii române se poate face sincronic (cu referire la o anumită etapă din dezvoltarea lui) sau diacronic (când se are în vedere vocabularul în procesul devenirii istorice). Aşadar, se poate vorbi de vocabularul actual al limbii române, dar şi de vocabularul limbii române în general.

Etimologia este o ştiinţă vastă şi complexă, deosebit de interesantă. Descoperirea originii unui cuvânt este partea cea mai frumoasă a lingvisticii, accesibilă în unele cazuri şi unui copil, de aceea etimologia a stârnit interesul oamenilor în toate timpurile.

Prezenţa numeroaselor căutări etimologice in limba noastră se explică, între altele, prin aceea că româna, faţă de limbile romanice occidentale, e atestată în scris destul de târziu, la o apreciabilă distanţă în timp de latină. De asemenea, sortită să evolueze izolată, într-un mediu neromanic, ea a fost silită de împrejurări să facă numeroase împrumuturi din limbile vecine. Se adaugă la acestea un fond masiv de creaţii interne cu valoare expresivă. De aici o mare doză de necunoscut în operaţia de elucidare a originii multor cuvinte, mai ales a celor din latină şi din traco-dacă. Se ştie că în dicţionarele noastre numărul cuvintelor înregistrate cu origine necunoscută este de ordinul miilor.

Studiul provenienţei cuvintelor ajută la rezolvarea multor probleme de istorie socială şi culturală, căci vocabularul, legat de societate, păstrează amintirea stărilor din trecut. La cărturarii mai vechi, preocuparea pentru etimologie e motivată în cadrul general al argumentării latinităţii limbii. „Etimologia e, în cele mai multe cazuri, temelia oricărei cercetări filologice” . Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir etc. întocmesc liste de cuvinte uzuale de provenienţă latină ca să arate, în acest fel, că limba româna o continuă pe cea a colonizatorilor romani. La învăţaţii ardeleni de la începutul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, orientarea spre latină a cercetărilor de vocabular şi de gramatică e impusă de necesitatea politică de a se argumenta descendenţa latină a românilor.

În această lucrare m-am ocupat de studierea structurii etimologice a vocabularului limbii române în diacronie, adică în procesul devenirii istorice.

Am prezentat cuvintele după origine, după data de apariţie, am arătat chiar ce însemnau la început şi cum li s-a schimbat sensul într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, acestea fiind lucruri utile şi atrăgătoare.

Am acordat atenţia cuvenită fondului moştenit dac şi latin, fără a neglija împrumuturile vechi pătrunse în limba română (slave, maghiare, turceşti, germane), precum şi împrumuturile recente pătrunse în limba română din limbile de circulaţie internaţională (franceză, engleză, rusă, germană, italiană), împrumuturi care au avut un rol deosebit de important în modernizarea vocabularului limbii române.

Începând cu secolul al XVII-lea şi până în zilele noastre vocabularul limbii române s-a îmbogăţit şi s-a reînnoit permanent prin adoptarea unor termeni neologici împrumutaţi, după cum am spus, din limbile moderne.

Prefacerile sociale care au dus la apariţia României moderne marchează o schimbare radicală în fizionomia lexicului românesc, a cărui structură etimologică a căpătat aspecte calitative şi cantitative noi, definindu-şi cât mai mult caracterul latino-romanic.

Pe lângă împrumuturile din alte limbi, faţă de care limba română este şi astăzi destul de receptivă se constată apariţia unui număr mare de creaţii interne formate pe teren românesc prin procedeul derivării şi al compunerii.

Am căutat să scot în relief că aspectul de astăzi al limbii române diferă de cel din trecut, mai ales sub raportul lexical. „Împrumuturile neologice au schimbat fizionomia lexicală a limbii române, încât ea seamănă astăzi mai mult decât oricând cu celelalte limbi de origine romanică”.

Vocabularul limbii române nu poate fi bine înţeles fără studierea aprofundată a temeliei sale, alcătuite din textele secolului al XVI-lea în care trebuie neapărat să vedem izvorul limbii literare de azi.

Trebuie să subliniem faptul că multe cuvinte de origine slavă, maghiară, greacă au trecut prin stadiul de neologisme şi au dat limbii române un farmec sporit, îmbogăţindu-i, în acelaşi timp paleta sinonimică .