Organizarea funcțională a vocabularului limbii române - discursul politic și administrativ

Cap 1. NOŢIUNI GENERALE DE VOCABULAR

1.1. Cuvântul – unitate de bază a vocabularului

a. Definiţia cuvântului

Unitatea de bază a vocabularului este „cuvântul” care reprezintă asocierea unui sens (a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor (vorba), altfel spus cuvântul este unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles. Cuvântul este o unitate într-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale: citesc, citeam, citind etc. reprezintă formele flexionare (realizări concrete) ale cuvântului (a)citi-forma tip, pe care o înregistrează dicţionarele. Se poate ca un cuvânt să aibă una sau două variante, pe care îndreptarele şi dicţionarele normative le înregistrează ca variante literare libere:

acum/acuma sandvici/sandviş

adineaori/adineauri/adinioarea deseară/diseară

b. Structura cuvântului

Cuvântul poate să fie compus din unul sau mai multe morfeme. În mod obişnuit, un cuvânt se compune dintr-o parte de bază (rădăcina/radical) la care se pot ataşa afixe (sufixe şi prefixe).

Afixele sunt particule care nu pot exista independent, ci se lipesc de cuvinte pentru a le modifica sensul. Ele se împart după poziţia în care se ataşează în prefixe si sufixe. Rădăcina reprezintă partea comuna tuturor cuvintelor care alcătuiesc o familie lexicală. O definiţie generală a familiei lexicale este mulţimea cuvintelor derivate, cu un radical comun şi înrudite semantic. O familie lexicală conţine cuvinte diferite ca valoare gramaticală care pornesc de la un cuvânt de bază. În consecinţă în cadrul familiei lexicale se cuprind şi totalitatea cuvintelor formate prin derivare.Astfel putem vorbi despre derivare ca fiind:

a. progresivă sau propriu-zisă, care constă în constituirea unor noi unităţi lexicale prin adăugarea de afixe lexicale sau lexico-gramaticale:

- prefixe: particule /afixe adăugate înaintea unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea unor teme inexistente drept cuvinte independente (de obicei elemente de compunere).

- sufixe: particule / afixe adăugate la sfârşitul unui cuvânt întreg (simplu, derivat sau compus) existent în limbă, la sfârşitul rădăcinii unui cuvânt derivat cu prefix sau cu alt sufix, al rădăcinii/temei ultimului termen dintr-un cuvânt compus sau la sfârşitul unei rădăcini ori teme inexistente drept cuvânt independent.

b. regresivă sau inversă, este procedeul opus celui dintâi şi se realizează prin eliminarea unor afixe autentice sau presupuse de la substantive, adjective şi verbe preexistente: nuc < nucă, regiza< regizor, nelinişti ( vb.) < neliniştit, auz< auzi, dezgheţ< dezgheţa.

c. prin substituţie de afixe, care cunoaşte două aspecte diferite, în funcţie de natura afixului suprimat şi înlocuit:

- derivarea prin substituţie de prefixe: noile cuvinte se formează de la un cuvânt moştenit, împrumutat sau format pe teren românesc, dar în structura căruia se poate identifica un prefix prin suprimarea respectivului prefix şi adăugarea la segmentul rămas a unuia nou: descreţi < des- +[în]creţi;

destupa < des- +[a]stupa;

- derivarea prin substituţie de sufixe: noile unităţi lexicale se formează de la cuvinte, fie ele moştenite, împrumutate sau formate pe teren românesc, în structura cărora se identifică sufixe, prin suprimarea sufixelor respective şi prin adăugarea unor noi sufixe la segmentele rămase:

onirist < onir[ism]+ suf.-ist

elecronist < electron[ică]+ suf.-ist

biografist < biograf[ie]+ suf.-is

bucolism < bucol[ic]+ suf.-ism

bonjurism< bonjur[ist]+ suf.ism

problematiza< problemat[ic]+ suf.-iza

distorsiona< distors[iune]+ suf.-iona

c. Sensul cuvintelor

Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un context anumit acesta are o singură semnificaţie.

Clasificarea cuvintelor

a. După numărul de sensuri, cuvintele sunt:

• monosemantice - cuvinte care au un singur înţeles: natriu, antibiotic, neuron;

• polisemantice - cuvinte cu două sau mai multe sensuri:

A ieşi, a răsări

a răsări: A ieşit un ghiocel

a se imprima: Am scris apăsat şi mi-a ieşit şi pe partea cealaltă :

a se desfăşura: Spectacolul a ieşit bine.

a realiza: Irinei i-a ieşit o compunere frumoasă

a scăpa: Mi-a ieşit un pantof din picior

a părăsi: El a ieşit din casă.

a pleca: Măria a ieşit în oraş.

masă, obiect de mobilă:

Mi-am cumpărat o masă ovală.

mâncare: Am luat masa în oraş.

ospăţ, petrecere: De ziua lui a dat o masă mare.

b. Cuvintele pot avea:

1. sens propriu:

a. de bază;

b. secundar.

2. sens figurat

1. Sensul propriu:

a. Sensul propriu de bază este înţelesul obişnuit al unui cuvânt:

El şi-a rupt un picior. (parte a corpului omenesc)

Irina a băgat o bomboană în gură. (cavitate bucală)

b.Sensul propriu secundar rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de context:

Maşina s-a lovit de piciorul podului.

El a căzut într-o gură de canal.

2. Sensul figurat este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit pentru a forma o imagine artistică:

„Pe-un picior de plai, / Pe - o gură de rai.”