Literatură română și curente literare

Descrierea şi mai puţin valorizarea şi ierarhizarea operelor este caracterizarea dintâi a istoriei literare. Fenomenul literar este abordat diacronic. În introducerea la Istoria literaturii române contemporane (1926), Eugen Lovinescu aprecia scriitorii şi din perspectiva teoriei sincronismului, a integrării literaturii române în circuitul marilor valori literare europene. Nu se poate face abstracţie, sustinea tot Eugen Lovinescu, de influienţa unor curente literare, de raportarea autorilor la un anume moment istoric etc.

Generaţia literară (provine din lat. generatio, õnis „capacitatea de a naşte , produce“; si fr. génération), este o categorie estetic-sociologică desemnând gruparea bio-psiho-istorică din perimetrul unei literaturi. Este mobilizată de o conştiinţă creatoare „revoluţionară“, angajată într-un program de atingere de „nouă culme“, raportându-se la cele precedente, mai ales, într-un program de recunoaştere şi de situare în ierarhia epocii, deziderat ce se realizează numai prin operă finită.

În apariţia si formarea generaţiilor literare au o puternica importanta şi reformele sistemului de învăţământ,acestea se declanşează la scurt timp după un puternic seism social (revoluţie, război). Sistemul de învăţământ dintr-un stat asigură preluarea si însuşirea pentru cunoaştere şi sporire a tezaurului generaţiilor anterioare, în funcţie de care se formează si modelează spirit creator-generaţionist care renaste, inclusiv cel creator-generaţionist-literar, conştiinţele naţionale, auctoriale etc. În legătură cu generaţia, s-a observat că “exegeza contemporană nu este unanimă în acceptarea acesteia ca realitate şi în considerarea noţiunii ca semnificativă pentru studiul unui fenomen literar; se merge până la respingerea conceptului, apreciat chiar ca un pseudoconcept; una din cauzele ce motivează asemenea poziţii nefavorabile o vedem în aşteptările faţă de acest concept; se doreşte de la el altceva decât este în realitate şi ca noţiune ce reflectă această realitate; de aceea este necesar să se delimiteze generaţia, ca realitate literară ce fiinţează ca atare, de conceptul de generaţie literară, care capătă sensuri diverse în funcţie de viziunea şi metoda de lucru a cercetătorului, ca şi de concepţia fiecărui scriitor despre creaţia literară, de rezonanţa ei în public; în fine, nu putem renunţa la conceptul de generaţie literară numai pentru că el nu reuşeşte să răspundă tuturor exigenţelor metodologice şi de investigare ale istoricului literar; generaţia este operaţională, dar în anumite contexte riguros delimitate şi raportată la alte concepte: epocă, şcoală literară, curent literar, grupare literară, tradiţie şi inovaţie, progres artistic, individualitate artistică, talent, geniu, creaţie artistică.”

Este util conceptul de generaţie literară pentru ca exprimă o anumită stare, o anumită mentalitate literară doar în planul creaţiei, dar şi în cel al difuzării şi receptării ei. El ne indică plusul de noutate adus de un grup de creatori dincolo de diferenţele lor psihosociale reuniţi într-un interval de vârstă Generaţia literară este un grup psihosocial plasat în realitatea socială, culturală şi politică a unei epoci, ce cuprinde creatori de vârstă apropiată, ce sunt orientaţi spre aceleaşi idealuri pentru înoirea limbajului artistic, abordand tematica într-un mod inedit, marcat de un stil propriu de acţiune în realitatea socială ca şi de modalităţi noi de difuzare şi receptare a propriilor creaţii şi a tradiţiei literare.

Generaţie literară cunoaste cele trei valuri sau generatii literare tipice: generatia de tranziţie, generatia de flux, sau fluxgeneraţia şi generaţia de reflux, sau refluxgeneraţia Un puternic seism social fie că este vorba de război sau revoluţie antrenează întotdeauna într-o cultură si implicit in literatura acesteia o nouă generaţie revoluţionar-creatoare, care se va desfăşura până la urmatoarea miscare sociala, generaţie relevându-şi mai multe „valuri bio-psiho-istorice“ , în funcţie de mărimea segmentului temporal „interseismic“.

Primul val este cel al generaţiei de tranziţie din epoca respectivă ,considerat a fi vechea generaţie, deci cu o generaţie de tranziţie, „în curs de ieşire“ din „panoul central-acţional“, situându-se „în baza noii generaţii“, preluând şocul „valului anterior“, izbit sau absorbit „de ţărm“. Al doilea este puternicul val „de flux“ sau revoluţionar, care este considerat drept „noua generaţie“, sau „generaţia de flux“, şi se constituie în „frontul dinspre ţărm“, în partea de atac. Un astfel de val avand o astfel de generaţie, dar de după al doilea război mondial, se înfăţişează istoriei dincoace de „obsedantul deceniu“ (1948 – 1958 / 1960), dincoace de „epoca proletcultistă“, dincoace de pustiirile staliniste în cultură sau ştiinţe, desigur, în marele rol de a reînvia artele şi poezia, motiv pentru care i se justifică desemnarea prin sintagma de generaţie resurecţional-modernistă şi a revoluţiei paradoxismului.