Relația de dependență nominală. atributul

1.1 Relaţia de dependenţă nominală şi istoricul determinativului limbii române

Disponibilităţile combinatorii ale substantivului (sau pronumelui) regent se deosebesc de cele ale verbului (sau adjectivului). Ele se constituie în veritabile valenţe libere, numai dacă substantivul primeşte articol hotărât,când, între determinarea prin articol hotărât şi dezvoltarea funcţiei sintactice se instituie un raport de condiţionare reciprocă.

Relaţia de dependenţă nominală generează funcţia sintactică de atribut , actualizare aliatorie a planului semantic al substantivului (pronumelui) regent, dar necesară, din perspectiva comunicării lingvistice, întrucât substantivul, denumind clase de obiecte, prin conţinutul său lexical- noţional, rămâne în sfera generalului.

Această actualizare este necesară, din perspectiva comunicării lingvistice, „întrucât substantivul, denumind clase de obiecte, prin conţinutul său lexical noţional, rămâne în sfera generalului, opinează D.Irimia”[1, 469]. Atributul particularizează sfera semantică a regentului, fie din perspectiva unor trăsături interne distincte pentru obiectul către care trimite regentul (permanente sau momentane, obiective sau subiective), fie din cea a unor conexiuni externe, în care obiectele se află „înscrise”. Astfel, dacă din punct de vedere structural atributul este, în general, omisibil, atunci, din punct de vedere semantic el devine un element necesar al actului de comunicare, omiterea lui generând modificări esenţiale în plan semantic.

La acelaşi lucru s-a referit şi acad. Iorgu Iordan când spunea că “Sintagma nominală constituită prin determinare atributivă este o autonomie mai accentuată faţă de vecinătăţile contextuale şi faţă de domeniul de referinţă decât numele nedeterminat de atribut”, “înlăturarea lui determină o schimbare evidentă a conţinutului comunicării: una înseamnă “trece un tren” şi alta “ trece un tren de marfă” sau “un tren de persoane”; “o fabrică” nu e acelaşi lucru cu “ o fabrică de zahăr, de sticlă, de confecţii, de pâine” [2, 608].

Cercetătoarea Elena Ungureanu afirmă: “Ce este nume concret, se spune mai concret numai printr-un atribut” [3, 24] .

Istoricul determinativului în limba română

Pe parcursul a mai multor decenii s-a discutat în contraversă despre atribut, ca una din categoriile gramaticale. Drept rezultat, s-au conturat mai multe puncte de vedere în privinţa conţinutului şi a sferei de aplicare a noţiunii de atribut:

1. Parte secundară de propoziţie care determină un substantiv sau o altă parte de vorbire cu valoare de substantiv.[4,151]

2. Partea părţii de propoziţie, lipsită de facultatea de a contacta o relaţie la nivelul propoziţiei, altfel spus atributul este o parte componentă a îmbinării substantivale.[ 5, 13 ]

Există şi al treilea punct de vedere , reprezentat de A. Potebnea, A. Şahmatov, A. Peşkovkii, L. Scebra ş.a, care contestau existenţa părţilor secundare de propoziţie (inclusiv a atributului în această calitate), deşi admiteau existenţa părţilor principale.[2, 608 ]

Până la ora actuală rămâne a fi dominant primul care, deşi e încărcat de inconsecvenţă şi erori, continuă de a respecta o tradiţie lipsită de perspective. Cel de-al doilea punct de vedere plasează atributul doar în cadrul sintaxei îmbinărilor de cuvinte, adică la nivel pre-comunicativ .

În funcţie de partea de vorbire prin care sunt exprimate cei mai mulţi lingvişti disting următoarele feluri de determinative:

1. Adjectival

2. Substantival

3. Pronominal

4. Verbal

5. Adverbial [6, 276 ]

Atributul este partea este partea de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al lui, un pronume sau un numeral, indiferent de forma morfologică sau de funcţia sintactică a determinatului. [7, 114 ]

“Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înălţa în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti.” (Hogaş. Pe drumuri de munte),

Întrebări: care, ce fel de?, al (a, ai, ale), cui ?, câţi?, câte ? puse pe lângă determinant.

Cel mai sigur în identificarea atributului este relevarea elementului determinant, care nu poate fi altul decât un substantiv, un pronume sau un numeral.

1.2 Clasificarea atributului

După Nicolae Felecan atributul poate fi clasificat din mai multe puncte de vedere –după partea de vorbire prin care se exprimă, după legătura cu regentul, după numărul de unităţi lexicale pe care le poate avea, după valoarea semantică — fiecare relevându-i anumite caracteristici. Dintre aceste clasificări, cea mai importantă pare a fi după partea de vorbire prin care este exprimat. Din acest punct de vedere, gramaticile vorbesc de şapte tipuri de atribut, şi anume: adjectival, substantival, pronominal, numeral, verbal,adverbial şi interjecţional.

Faţă de această clasificare, ce tinde să se extindă, există şi alte puncte de vedere datorate tradiţiei gramaticale sau gradului de conversiune perceput pentru unele părţi de vorbire. De pildă:

• C. Dumitriu acceptă doar două clase de atribut: atribut adjectival, exprimat prin adjectiv sau prin orice parte de vorbire cu valoare de adjectiv; atributul substantival, exprimat prin substantiv sau un echivalent al acestuia. D-sa ia în calcul valoarea de adjectiv pe care o pot avea nu numai părţile de vorbire care se acordă în gen, număr şi caz, ci şi cele care nu pot realiza un astfel de acord, datorită aspectului invariabil pe care-1 au. Pentru pronume şi numerale argumentele sunt cele cunoscute, iar pentru celelalte părţi de vorbire ele sună astfel:

În legătură cu verbul, se spune că pot fi atribute formele de infinitiv, gerunziu, participiu şi supin. Acordând însă, dreptul la funcţie predicativă infinitivului şi gerunziului, urmează că acestea nu sunt atribute la nivelul propoziţiei, adică părţi de propoziţie, ci la nivelul frazei, adică propoziţii atributive. Cât priveşte participiul şi supinul, acestea când au funcţia de atribut, şi-au pierdut valoarea verbală, devenind adjective sau substantive, în acelaşi sens cu verbele credem că pot fi privite şi adverbele şi interjecţiile, care, îndeplinind funcţia sintactică de atribut, şi-au pierdut calitatea iniţială, devenind adjective. [8, p.214-216 ]

• Iorgu Iordan, Gramatica Academiei (II: 114), Vladimir Robu menţionează cinci tipuri de atribute: adjectival, substantival, pronominal, verbal şi adverbial. Motivul îl găsim în precizările: „Numeralul se încadrează, după valoarea sa morfologică (uneori şi după construcţie), la atributul adjectival sau la cel substantival (...) Atributul exprimat printr-un adjectiv pronominal este atribut adjectival, nu pronominal. (...) Atributul exprimat printr-un verb la participiu este atribut adjectival, caracterizat prin acord.” [2, p.591] De asemenea, este adjectival atributul exprimat prin gerunzii acordate , spre deosebire de cel exprimat printr-un gerunziu propriu-zis, invariabil, care este atribut verbal. [9, p. 351]