Considerații privind procesul de producție al SC Pheonix SA Buziaș

INTRODUCERE

Managementul este considerat şi artă şi ştiinţă.

Privind istoric majoritatea îndeletnicirilor omeneşti au fost socotite la început arte. O artă este ceva practicat de către o persoană, pe baza priceperilor aplicative pentru a ajunge la rezultatul dorit. Pe măsură ce vremea a trecut, artele s-au transformat în ştiinţe; talentului, intuiţiei, li s-au substituit treptat reguli fixe şi tehnici bine elaborate.

La început conducerea era empirică. Conducătorii îşi însuşeau priceperea de a conduce în procesul exercitării funcţiei. Cu cât acumulau o experienţă mai bogată, cu atât dovedeau şi o iscusinţă mai mare în conducere. Aceşti conducători se bazau pe intuiţie, experienţă, bun simţ.

Istoria este plină de exemple de persoane care au atins succesul managerial fără o instruire formală. Toţi managerii de succes au o capacitate specială de a învăţa rapid din experienţă, ei nu numai că participă la evenimentele zilei, ci analizează situaţiile importante, formulează teorii personale şi le utilizează când iau decizii. Au capacitatea de a se descurca bine cu ajutorul unei combinaţii a experienţei, practicii şi judecăţii, astfel ca să se ajungă în situaţia de a stăpâni "arta" managementului.

Deci, ca artă, managementul este legat de calităţile conducătorului şi înseamnă transpunerea principiilor şi metodelor de conducere în mod creator la condiţiile concrete în care funcţionează întreprinderea.

Dar, se poate spune că, artele nu au fost niciodată aplicate fără reguli. Regulile nu ajung pentru ca o artă să devină o ştiinţă, necesitând: un domeniu propriu, metode, legi specifice. Deci dacă managementul constituie un subiect special, care se desprinde de economie, de administraţie sau drept, dacă are metode care se diferenţiază de alte ştiinţe şi dacă ajunge la concluzii, legi, principii sau reguli deosebite, atunci are dreptul să se numească ştiinţă.

Disciplina managementului aplică cunoştinţele altor ştiinţe, pentru a stabili perspective ale practicii manageriale, cum ar fi ştiinţele comportamentale, cele sociale, ingineria şi matematica. În general, putem spune că managementul, ca ştiinţă, realizează următoarele:

- Pune la dispoziţia managerilor o cale de gândire sistematică asupra comportamentelor oamenilor, utilizează metode ştiinţifice pentru a examina experienţele şi pentru a stabili relaţii cauză-efect între diferitele urmări ale muncii şi condiţiile care le-au generat şi oferă o abordare logică, care ajută la rezolvarea problemelor reale la locul de muncă al managerului;

- Oferă managerilor un "vocabular" de termeni şi concepte ce permit ca experienţa de muncă să fie discutată, analizată şi transmisă clar. În acest mod, managerii pot să-şi exprime părerile despre situaţiile de muncă, le pot împărţii cu alţii şi pot înţelege mai bine experienţa lor. Toate activităţile organizate se bazează pe vocabular, iar domeniu managementului furnizează vocabularul necesar practicilor manageriale.

- Furnizează managerilor "tehnici" de rezolvare a multor probleme ce apar la locul de muncă, în mod obişnuit. În spatele actualelor cunoştinţe de management există o teorie închegată, capabilă de aplicaţia în practică, ceea ce conferă managementului o adevărată valoare personală.

Deci, ca ştiinţă, managementul soluţionează aspectul teoretic al actului de conducere şi fundamentează folosirea optimă a potenţialului uman, material şi financiar.

Fenomenele pe care le întâlnim într-o întreprindere modernă în prezent sunt mult mai complexe. Ele nu mai pot fi nemijlocit stăpânite din cauza mulţimii intrărilor şi produselor fabricate, care depăşesc puterea de cuprindere a unui singur individ. Ele nu mai pot fi controlate concomitent, integrate şi sincronizate rapid.

Calităţi ca: inspiraţia, vocaţia, dăruirea personală nu sunt de neglijat nici în epoca modernă, a marilor întreprinderi, dar pentru o conducere eficientă sunt insuficiente. Laturile negative ale intuiţiei şi experienţei se manifestă prin conservatorism, teama de nou, rutina, deprinderi cu metode vechi de conducere. Rezultatele depind de capacitatea conducătorilor de a rezolva prompt situaţii neprevăzute.

Conducerea ştiinţifică, managementul a apărut ca rezultat al interpretării teoretice, a practicii îndelungate, deci a artei de a conduce.

Rezultă deci că managementul este o artă veche, utilizată de la prima comunitate umană ale cărei reguli s-au perfecţionat şi au devenit transmisibile, şi care în ultimele decenii şi-a formulat pretenţia la titlul de ştiinţă.

CAP.1.COORDONATE TEORETICE ASUPRA PROCESELOR DE PRODUCŢIE

1.1.DEFINIŢII ŞI COMPONENŢA PROCESELOR DE PRODUCŢIE

Orice unitate de producţie are ca obiectiv principal producerea de bunuri materiale şi servicii care se realizează prin desfăşurarea unor procese de producţie.

Activităţile de producţie formează o funcţiune de bază în cadrul unei întreprinderi de producţie industrială al cărui obiectiv principal reprezintă producerea de bunuri materiale, prestarea de servcii sau executarea de lucrări.

Producţia reprezintă acea activitate socială în care factorul uman cu ajutorul mijloacelor de producţie exploatează şi modifică elementele din natură, în vederea realizări de bunuri materiale sau prestării de servicii. Conţinutul activităţii de producţie într-o intreprindere industrială are un caracter complex cuprinzând pe langă fabricaţia propriu-zisă şi o serie de alte activităţi legate de aceasta: controlul calităţii, întreţinerea şi repararea echipamentelor, transportul intern şi depozitarea, dar şi concepţia şi proiectarea produselor, cercetarea etc.

Producţia în unităţi naturale e definită prin indicatori care precizează volumul producţiei pe feluri, tipuri, modele şi variante de produse, exprimate în unităţi naturale adecvate. Produsele incluse în nomenclatorul fiecarui domeniu de activitate al intreprinderii se încadrează într-o anumita clasă. Clasa de produse cuprinde o categorie de articole din cadrul unei familii care are o anumită legatură funcţională. Fiecare clasă e formată din mai multe linii de produse. Linia de produse cuprinde o categorie de articole dintr-o clasă, aflate în stransă legatură, ca urmare a funcţionǎrii similare. Produsul reprezintă o unitate distinctǎ din cadrul unei linii de produse, identificabilǎ prin anumite caracteristici constructive, funcţionale, estetice etc. Tipul sau varianta de produs grupeazǎ toate articolele din cadrul unei linii, care prezintă o anumitǎ formǎ diferenţiatǎ sub raport constructiv, funcţional, estetic etc. faţǎ de celelalte forme posibile. Ansamblul produselor oferite de o fabricǎ se numeşte sortiment de produse.

Activitatea de producţie este posibilǎ prin derularea unor procese de producţie. Prin definiţie, procesul de producţie reprezintǎ ansamblul acţiunilor conştiente ale angajaţilor efectuate asupra obiectelor muncii în vederea tansformării lor în bunuri materiale necesare societǎţii. Această definiţie poate duce la o dublǎ interpretare:

• sub aspect social – economic, procesul de producţie se defineşte ca un ansamblu de relaţii între participanţii la transformarea obiectului muncii, precum şi un ansamblu de modalitǎţi concrete de transmitere între acesti participanţi a rezultatelor generate de derularea propriu-zisǎ a activitǎţilor de transformare a obiectului muncii.

• sub aspect tehnico-material procesul de producţie se defineşte ca un proces de combinare a factorilor de producţie având ca obiectiv realizarea de bunuri materiale sau servicii.

La nivelul întreprinderii industriale tipul de producţie se constituie într-o categorie economicǎ exprimând o anumită stare organizatoricǎ şi funcţionalǎ a întreprinderii caracterizatǎ prin stabilirea nomenclatorului producţiei fabricaţiei într-o anumitǎ perioadǎ de timp, de volumul producţiei şi de gradul de specializare a întreprinderii în ansamblu.

La nivelul verigilor de producţie, tipul de producţie caracterizeazǎ gradul de sincronizare a operaţiilor, modul de amplasare al echipamentelor, utilajelor şi locurilor de muncǎ, modalitatea de deplasare a obiectului muncii de la un loc de muncǎ la altul numarul de operatii programate pe fiecare utilaj sau loc de muncǎ. Un sistem de producţie bine organizat va pune în mişcare totul, mai mult, muncitorii îşi vor valorifica întegul potenţial fizic pentru a controla mediul în care lucreazǎ şi de a-şi face munca pe cât posibil mai usoarǎ. Poate fi considerat de maximǎ eficienţă întrucat el foloseşte mai puţin din orice resursǎ comparativ cu producţia de masǎ, respectiv „pe jumatate efort uman; pe jumatate spaţiu de producţie; pe jumǎtate investiţii,unelte şi maşini, pe jumǎtate ore de inginerie pentru proiectarea unui nou produs” de asemenea el necesită menţinerea a mai puţin de jumatate din stocuri necesare şi produce o varietate de bunuri în continuă creştere.