Cultura organizațională în multinaționale

Capitolul 1 . Cultura organizaţională

„Termenul de cultură are un aspect deosebit de extins în definiţii. Prin termenul de cultură în accepţiunea actuală se înţelege un sistem integrat al comportamentelor sociale, al modului de gândire şi simţire, învăţat şi transmis prin mecanisme nebiologice din generaţie în generaţie în cadrul societăţii” . Aşadar cultura reprezintă ansamblul structurat al rezultatelor materiale şi spirituale ale activităţilor de transformare şi adaptare a mediului natural şi social la nevoile, trebuinţele şi aspiraţiile oamenilor.

În mod obişnuit, definim cultura ca fiind „ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii”, deşi diferenţierea între cultură şi civilizaţie rămâne oarecum confuză .

„Cultura organizaţională se compune dintr-un set mai mult sau mai puţin coerent, mai mult sau mai puţin articulat, de valori, semnificaţii, comportamente şi practici organizaţionale, repetând principala grilă în interpretarea realităţii organizaţionale; ea mai îndeplineşte şi o funcţie de orientare a conduitei în cadrul companiei. Ea se desfăşoară, în special într-un plan simbolic, menit să ofere un instrument de înţelegere, orientare şi comportament în cadrul unei organizaţii”. Noţiunea de „cultură organizaţională” este mai complexă, fiind orientată atât spre studiul mediului intern al organizaţiei, cât şi al mediului ei extern. De fapt, între aceste două concepte şi abordări există şi se manifestă o suprapunere prin scop, dar, mai ales, prin obiectul de cercetare. Preocupările teoretice şi abordările pragmatice privitoare la cultura organizaţională reflectă noua viziune asupra resurselor umane în organizaţia modernă şi noul tip de management implicat.

„Practic, toate procesele din firmă, indiferent de natura lor - managerială, economică, tehnică, juridică. Sunt influenţate sensibil de cultură organizaţională sub raportul conţinutului şi al modalităţilor de desfăşurare”.

Orice organizaţie are o cultură proprie, care reflectă istoria ei, modul de abordare a problemelor, practicile de conducere a activităţilor, stilul managerial, atitudinea faţă de risc, competiţie, consumatori şi, desigur, de salariaţi. Cultura organizaţională poate fi definită doar plecând de la om, deoarece fondatorii şi purtătorii culturii organizaţiei sunt oamenii. Sistemul de simboluri, tradiţii, ritualuri, valori şi norme de comportament împărtăşite de cea mai mare parte a personalului unei organizaţii, modul de gândire şi de acţiune, care stă la baza activităţii organizaţionale, modalitatea de integrare internă şi de adaptare la mediul extern constituie cultura organizaţională.

Cultura organizaţională rezidă în ansamblul valorilor, credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor şi comportamentelor conturate în decursul timpului în fiecare organizaţie, care predomină în cadrul său şi îi condiţionează direct şi indirect funcţionalitatea şi performanţele, iar climatul organizaţional exprimă starea de spirit a personalului, ce tinde să predomine într-o anumită perioadă, reflectarea atât a culturii organizaţionale, cât şi a evoluţiilor recente ale organizaţiei, în special economice şi manageriale. Din cele expuse mai sus rezultă că, cultura organizaţională şi climatul organizaţional reprezintă variabile care se influenţează şi se completează reciproc.

Fiecare organizaţie se caracterizează nu numai prin structura şi tehnologiile folosite, dar şi printr-o cultură. Cultura organizaţiei se formează din trecutul şi prezentul acesteia, din persoanele care activează la moment în companie, de tehnologii şi resurse, precum şi din scopurile, obiectivele şi valorile celor care lucrează în organizaţie.

Dat fiind faptul că fiecare organizaţie are o combinaţie diferită de elemente menţionate mai sus, fiecare va avea o cultură unică. Această cultură în literatura de specialitate poate fi determinată prin mai multe expresii: cultura organizaţională, cultura corporativă, cultură managerială, cultură de întreprindere, identitate de întreprindere.

În mod obişnuit, definim cultura ca fiind „ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii”, deşi diferenţierea între cultură şi civilizaţie rămâne oarecum confuză.

1.1. Aspecte conceptuale ale culturii

În legătură cu acest concept s-au exprimat diferite puncte de vedere de către specialişti din lumea întreagă. O parte importantă din cercetări se referă la cultura naţională, în general, iar altele se referă la cultura organizaţională din sectorul privat, în special. Foarte puţine sunt accepţiunile referitoare la relaţia dintre cultura naţională şi cultura organizaţiilor din sectorul public, care în accepţiunea noastră dobândeşte valenţe deosebite în noul context determinat de tendinţele de globalizare şi regionalizare a mondosistemului.

Înainte însă de a ajunge la aceste implicaţii şi la analiza rolului organizaţiilor publice în acest context se consideră necesar şi oportun să se explice provenienţa conceptului de cultură şi principalele caracteristici, după care se va insista asupra formelor particulare de manifestare a implicaţiilor culturii naţionale asupra culturii organizaţiilor din sectorul public. Termenul „cultură” provine din verbul din limba latină „colere”, care înseamnă „a cultiva, a înfrumuseţa”. Cultura nu şi-ar fi schimbat niciodată semnificaţia iniţială, aceea de muncă a pământului, fără intervenţia lui Cicero, care a asociat-o unui alt termen: animus. Cultura animi a devenit astfel „grădina sufletului”, „cultura spiritului”. Noţiunea de cultură nu este legată numai de dezvoltarea individuală a spiritului, ea este asociată ideii de colectivitate, de viaţă a unei societăţi, a unui popor sau a unei ţări. Etnologia şi antropologia ne facilitează înţelegerea culturii ca „fenomen de societate”, asociind-o ideii de civilizaţie. Etnologul englez Edmund B. Taylor a putut astfel afirma despre cultură că este, în sensul ei etimologic cel mai larg, „acest tot complex care cuprinde ştiinţele, credinţele, artele, morala, legile, obiceiurile, ca şi alte capacităţi sau deprinderi dobândite de oameni ca membri ai societăţii”.

Cultura se îmbogăţeşte astfel cu o dimensiune politică, susceptibilă de a justifica, pe plan colectiv, atât identitatea, cât şi deschiderea faţă de ceilalţi.

Cultura conferă omului capacitatea de reflecţie asupra lui însuşi. Ea face din noi fiinţe umane, raţionale, critice şi angajate etic. O analiză atentă asupra conceptului de cultură ne ajută să identificăm etapele de evoluţie ale acestuia. Ceea ce se poate constata destul de uşor este faptul că timpul nu a făcut altceva decât să îmbogăţească conţinutul conceptului de cultură prin sensurile multiple pe care acesta le-a dobândit în timp.

Prima etapă, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost aceea în care cultura era, conceptual asociată cu verbul latin „colere” care înseamnă „a cultiva”, sens pe care îl păstrează şi astăzi.

A doua etapă importantă în evoluţia conceptului de cultură o reprezintă „cultura animi”, asociată valorilor artistice realizate de creatorii de artă care, prin lucrărilor lor, au îmbogăţit sensul acestui concept cu unul nou, recunoscut şi denumit cultură spirituală. Este foarte bine cunoscută intervenţia lui Cicero şi mai apoi a marilor personalităţi care au creat efectiv, prin operele lor artistice, o cultură artistică marcând în diferite feluri, particularităţile culturale ale popoarelor lumii.

A treia etapă importantă în evoluţia conceptului de cultură a fost puternic marcată de cercetările specialiştilor desfăşurate în a doua jumătate a secolului trecut, când s-au profilat conceptele de cultură organizaţională şi cultură managerială.

Realitatea sfârşitului de secol al XX-lea a confirmat ceea ce specialiştii s-au străduit să demonstreze prin cercetările teoretice şi practice desfăşurate de-a lungul anilor, şi anume faptul că înţelegerea conceptului de cultură implică în mod obligatoriu considerarea tuturor sensurilor pe care conceptul de cultură le-a dobândit în timp.