Motivație și stiluri de învățare

Capitolul 1 ACTIVITATEA DE INVĂȚARE ȘI IMPORTANȚA EI ÎN CONTEXT EDUCAȚIONAL

1.1. Conceptul de învățare.

Studiul învățării a constituit dintotdeauna un subiect de interes pentru toate domeniile de activitate nu doar pentru școală în special, dată fiind importanța actului învățării pentru evoluția umană în general. Complexitatea și dificultatea studiului problematicii învățării a generat preocuparea continua a cercetătorilor din diferite domenii de activitate, determinată de importanța fenomenului și de dorința de a contribui la operaționalizarea și surprinderea esenței unui concept atât de complex precum cel de invățare.

Înca din cele mai vechi timpuri indiferent că s-au confruntat cu situații placute, cunoscute sau dimpotrivă noi și total imprevizibile, oamenii au fost nevoiți să-și însușească anumite cunostințe, informații pentru a supraviețui, pentru a se adapta și pentru a face față tuturor provocărilor apărute. Astfel, dincolo de existența oricărui concept de invățare, oamenii aveau nevoie să știe pentru a se adapta, motiv pentru care asimilau diferite informații dar fără a numi efectiv această activitate învățare. Asimilarea cunoștințelor era denumită adaptare după finalitatea pe care o avea activitatea de însușire de cunostințe. Din acest punct de vedere o primă perspectivă asupra învățarii este aceea de proces de adaptare la mediu, context în care învățarea nu mai este un proces exclusiv uman ci devine accesibilă și conduitei animale, fapt ce avea sa fie demonstrat prin cercetările în domeniu făcute asupra animalelor. Văzută astfel, învățarea a făcut obiectul abordării mai multor discipline: biologie și biochimie- preocupate de determinarea mecanismelor neurofiziologice ale învățarii, psihologie, pedagogie, sociologie- preocupate de dimensiunea socialăși individuală a învățarii, de condițiile în care se produce învățarea și de optimizarea procesului de învățare. Pionieratul în domeniu revine insă psihologiei prin intermediul celor mai de seamă reprezentanți ai săi: Hermann Ebbinghaus (1885), Edward Thorndike(1989) și J.B.Watson(1919).

Din punct de vedere istoric, cu excepția lucrărilor conduse de I. Pavlov asupra condiționarii, cercetările asupra învățarii au cunoscut o dezvoltare deosebită în laboratoarele americane între anii 1910-1960, în contextul teoretic al behaviorismului, cercetari marcate de:

- multiplicarea tehnicilor de evidențiere a învățării la animalele de laborator: “cutia cu probleme” a lui Thorndike, nenumăratele versiuni ale labirintului, cușca de condiționare operantă pusă la cale de B.F.Skinner;

- descoperirea și definirea formelor de învățare specifie: învățarea discriminativă, sustragerea, evitarea și învățarea latentă;

- formularea legilor specifice: legea efectului a lui Thorndike sau controlul comportamentului prin consecințele sale a lui Skinner;

- elaborarea teoriilor asupra învățarii care se leagă de numele lui C.Hull, E.C.Tollman, B.F.Skinner

În 1979, Saljo, pornind de la răspunsurile elevilor cu privire la ceea ce înţeleg ei că reprezintă învăţarea, defineşte 5 niveluri de înţelegere de către elevi a termenului de învăţare:

- creştere cantitativă de cunoaştere;

- memorizare;

- achiziţie de fapte, deprinderi etc.;

- atribuire de sensuri sau extragere de înţelesuri;

- interpretare şi înţelegere diferită a realităţii, transformarea imaginii proprii despre lume (Saljo, 1979).

Amplul interes manifestat pentru problematica învățarii a determinat o multitudinea de concepții care au stat la baza diferitelor definiții date conceptului de învățare. Astfel, activitatea de învățare poate însemna: a crea obisnuințe (W.James), a se comporta (B.F.Skinner), a acționa (P.L.Galperin, A.N.Leontiev), a se adapta ( E.Durkheim), a anticipa și a interioriza (P.L.Galperin), a reuși și a înțelege (J.Piaget), a conștientiza (J.Bruner), a interacționa cu ceilalți, cu mediul înconjurator și cu profesorul (L.Allal), a-ți însuși procese mentale superioare (B.S.Bloom), a-ți însuși procese cognitive, scheme sau structuri cognitive(J.Bruner, J.Piaget), a-ți însuș un i concept(L.SVigotski), a-ți însușii forme (W.Kohler), a-ți însuși/forma reprezentări (G.Bachelard).

Noțiunea de învățare a fost abordată atât în sens larg, aplicabilă fiind oricărui domeniu de activitate dar și în sens restrâns, specifică doar mediului școlar indiferent de nivelul de desfășurare al activității de învățare.

În sens larg, învățarea reprezintă procesul dobandirii experientei individuale de comportare”, elementul esențial fiind dat de asimilarea experienței socio-culturale a umanității, contribuind la dezvotarea capacității omului de a crea, de a se evalua și de a se autoforma(A.N.Leontiev, psiholog rus). Astfel, învățarea a fost vazută ca un proces de modificare comportamentală determinat de asimilarea experienței individuale. În concepția lui A.Clausse învățarea poate fi vazută ca o “modificare în comportament, realizată prin soluționarea unei probleme care pune individul în relația cu mediul”(Clausse, 1967), iar R..Gagné definește învățarea ca fiind”acea modificare a dispoziției sau a capacității umane care poate fi mentinută și care nu poate fi atribuită procesului de creștere”(Gagné,1975,p.11).

Teoreticienii care împărtășesc concepția mentionată anterior, precizează faptul că totuși învățarea nu este rezultatului oricărei modificări comportamentale, sau altfel spus nu orice modificare comportamentală valorează învățare. Valorează învățare doar acele modificari de comportament produse în urma asimilării experienței individuale și care nu pot fi explicate prin cauze de natură biologică precum maturizarea organismului, oboseala sau consumul de substanțe psihotrope (Sălăvastru, 2004). În sens larg, învățarea evidențiază nevoia și inițiativa umană în a acumula cunoștințe pentru a putea trăi într-o lume a cărei dinamică cunoaște o continuș schimbare.