Puterea înnoitoare și sfințitoare a rugăciunii

Introducere

Cuvântul rugăciune este de origine latină și se traduce prin rugă, stăruință sau a ruga cu stăruință. Este un act ce are fundament viața noastră religioasă, mijlocul prin care putem avea o legătură permanentă cu Dumnezeu, prin înălțarea voinței și a inimii noastre.

Totodată, rugăciunea ne ajută să înțelegem voia lui Dumnezeu, indiferent că aceasta este particulară sau publică, după îndemnul dat de Mântuitorul Însuși: ” Tu însă cand te rogi, intră în cămara ta ” ( Matei 6, 6).

Încă din Vechiul Testament, rugăciunea era îmbinată cu milostenia, arătându-se astfel că pietatea personală a omului este mult mai importantă decât ritul exterior, formal. Prin rugăciune, drepții Vechiului Testament primesc putere de la Dumnezeu ( Ieșire 32, 11).

Domnul Iisus Hristos, rezumă viața sa de rugăciune în rugăciunea sacerdotală ( Ioan 17, 1-26). Sfinții Apostoli, ca urmași ai lui Hristos au îndeletnicirea de a se ruga și a sluji cuvântul.

Imediat după praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, când Biserica a luat chip văzut, rugăciunea este unul din cei mai importanți factori ai ei, atât din punct de vedere personal cât și comunitar. Întotdeauna cultul este ghidat de rugăciune, în duh și adevăr. După Sfântul Apostol Pavel îndemnul adresat tesalonicenilor ” Rugați-vă neîncetat ” ( I Tesaloniceni 5, 17), Origen vorbește de viața omului ca o continuă rugăciune, iar ceea ce noi numim rugăciune, este doar o parte dintr-un întreg.

Observăm, în Noul Testament numeroase exemple de rugăciune: a) rugăciunea Mariei- mărește suflete al meu pe Domnul ( Luca 1, 45-55); b) Rugăciunea lui Zaharia- Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel ( Luca 1, 68-79) ; c) Rugăciunea lui Simeon- Acum liberează pe robul Tău ( Luca 2, 29-32) ; d) Rugăciunea îngerilor- Sfânt Sfânt Sfânt ( Apocalipsă 7, 8 cf. Isaia 7, 3 ).

Începutul secolului II, prin intermediul Sfântului Policarp al Smirnei, aflăm de noțiunea de rugăciune ca o parte constitutivă a ritualului creștin din acele vremuri. Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, învața ca rugăciunea să fie rostită de trei ori pe zi. Rugăciunea domnească sau Tatăl Nostru, începe să se utilizeze în cult din secolul IV, fiind introdusă în slujba Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Tradiția liturgică, consemnează numeroase texte de rugăciuni, care invocă harul Prea Sfintei Treimi sau pe Maica Domnului, dintre care amintim următoarele: Împarate Ceresc Mângâietorule, Împărăteasa mea Cea Preabună, Slavă intru cei de sus lui Dumnezeu, Lumină Lină, Sub mijlocirea Ta scăpăm, Doamne al puterilor, Cred Doamne și mărturisesc.

Rugăciunea este înălțarea minții și a inimii spre convorbirea cu Dumnezeu, ce se poate realiza prin inspirația Duhului Sfânt. Valoarea moral- religioasă a rugăciunii în Ortodoxie și specifică numai ei, este aceea că în timpul rugăciunii, omul nu este singur. Mai precis, nu este strigătul unui om disperat după un oarecare zeu, care restrânși fiind nu pot comunica cu oamenii.

Putem afirma deci, că rugăciunea este un act teandric ( divino- uman), fiind o conlucrare sau o sinergie între suflet și Persoanele Sfintei Treimi. Mântuitorul Hristos ne-a învățat că oricine rugăciune pe care o adresăm Părintelui Ceresc se poate face doar prin Fiul, deoarece El este mijlocitorul între om și Dumnezeu ( I Timotei 2, 5). Este nevoie de un mijlocitor deoarece după cum spune Sfânta Scriptură, pe Tatăl ” nimeni nu l-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18). Niciodată nu Și- a descoperit numele ( Ieșire 6, 3) și doar Fiul Îl cunoaște ( Matei 11, 27).

Necesitatea rugăciunii reprezintă o aspirație firească a sufletului omenesc ce tinde spre comuniune și spre valori absolute și eterne. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu și tinzând spre asemănare cu Acesta, creat cu voință și libertate, acesta își găsește întotdeauna sprijinul, după o zi cu conflicte sociale, în comuniune cu Supremul Absolut.

Având acces liber la comuniunea cu Dumnezeu, avem acces și la mântuire, sau cum spun Sfinții Părinți să ajungem la starea de îndumnezeire, ca desăvârșire a vieții. Prin împreuna lucrare dintre om și Dumnezeu, reușim să ne înduhovnicim, să devenim mai spirituali și să ne dezrobim de patimi.

Pornind de la noțiunea platonică de trihotomie antropologică, devenită oarecum tradițională în spiritualitatea răsăriteană, un trăitor creștin arată că omul e alcătuit din trei părți: trupul, sufletul și duhul, fiecare cu mod propriu de a pune în lucrare, cu necesități și puteri proprii. Dacă trupul are anumite plăceri naturale este normal să nu i se refuze, sufletul își exercită puterea prin anumite stări sufletești sau acte de voințe pe care omul le trăiește.

Dar Duhul ce face? Ei bine, acesta se roagă. Deci ea poate fi numită respirația duhului. Căci, așa cum plămânii se umflă și aspiră elementele făcătoare de viață din văzduh, tot așa in timpul rugăciunii adâncurile inimii noastre se deschid și se umflă, iar duhul nostru se înalță spre Dumnezeu pentru a primi darul care îi îngăduie să se unească cu El. Și așa cum oxigenul primit de sânge e îndată transportat în tot trupul pentru a-l face viu, tot așa darul primit de la Dumnezeu străbate tot ceea ce este în noi și toate cele ce sunt înlăuntrul nostru.

Deși tema aleasă de mine poate fi considerată una destul de uzuală, rugăciunea este și va reprezenta întotdeauna o actualitate în viața omului, atât personală cât și comunitară. Prin felul în care omul își arată identitatea sa religioasă poate fi considerat mai mult sau mai puțin credincios. La baza comunicării dintre om și divinitate este mărturisirea de credință, iar exprimarea acesteia prin rugăciune se confirmă această legătură ce își revarsă roadele asupra comportamentului uman.