Valențele Ecumenice în Opera Teologică a Sfântului Chiril al Alexandriei

Introducere

Orientarea ecumenică a Bisericii de Răsărit în contemporaneitate a dat naştere, printre altele, unei noi atitudini faţă de Bisericile Ortodoxe Vechi ‒ Orientale. Aceste Biserici necalcedoniene, „mărturii ale unui trecut de lupte aprige din viaţa Bisericii de Răsărit” , prin respingerea Sinodului al IV-lea Ecumenic (451), şi-au urmat drumul lor de dezvoltare independent de cel al Bisericii Ortodoxe de Răsărit. În toată această perioadă de dăinuire separată, Bisericile necalcedoniene au fost puţin cunoscute şi, cel mai adesea, indirect cunoscute, calificate drept „monofizite” şi tratate ca eretice. În ultima vreme aceste Biserici, ajungând la o conştiinţă de sine, s-au arătat deschise apropierilor, căutând să-şi definească poziţia lor în lumea creştină şi să-şi facă cunoscută învăţătura pe care o profesează. Cum era şi firesc, Bisericile necalcedoniene s-au întâlnit cu Biserica de Răsărit de care se îndepărtaseră prin respingerea Calcedonului. Se contura astfel perspectiva unui dialog între cele două Biserici, aflat acum într-o fază destul de avansată, deși încă neoficială.

Una dintre temele de prim ordin ale acestui dialog este problema hristologică. „Dacă multă vreme s-a crezut că este vorba de două doctrine hristologice deosebite, una calcedoniană a Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi alta necalcedoniană a Bisericilor Ortodoxe Vechi ‒ Orientale, s-a ajuns ca la Aarhus în august 1964, cei 16 teologi (8 ortodocşi şi 8 necalcedonieni), întruniţi spre a purta un dialog de apropiere, să recunoască în mod clar și unanim faptul că deosebirea dintre Biserica Ortodoxă şi Vechile Biserici Orientale pe teren dogmatico-hristologic are numai un caracter terminologic” , observație confirmată și în diferitele întâlniri ulterioare dintre teologii celor două grupe de Biserici. Ca platformă a discuțiilor a fost propusă, încă din 1963, cu ocazia întâlnirii de la Montreal, formula Sfântului Chiril al Alexandriei (370 ‒ 444): „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu ‒ Logosul”. Aceasta se făcea pe considerentul că hristologia marelui ierarh alexandrin se bucură de aceeași prețuire în toate Bisericile mai sus-amintite. Într-adevăr, încă din secolul al V-lea actele procesului lui Eutihie la sinodul din Constantinopol, prezidat în anul 448 de episcopul Flavian, arată că Sfântul Chiril rămâne unicul criteriu al Ortodoxiei, atât pentru judecători, cât și pentru acuzat, criteriu valabil până azi în discuțiile dintre calcedonieni și necalcedonieni.

Problema care se pune însă este aceea a interpretării și însușirii corecte a hristologiei patriarhului de Alexandria, astfel că la întrunirea amintită de la Aarhus, s-a pus un accent deosebit pe „necesitatea unei reevaluări mai corecte și mai depline a hristologiei precalcedoniene, îndeosebi a aceleia a Sfântului Chiril al Alexandriei și a unei aprecieri mai complete a Sinodului de la Calcedon ca eveniment istoric” . Este necesar, deci, a se stabili care este sensul corect al hristologiei Sfântului Chiril al Alexandriei, cum se încadrează ea în învățătura Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, și în ce măsură poate fi folosită în dialogul cu Bisericile necalcedoniene.