Invățături moral-sociale Desprinse din Cărțile Profeților Mici

I. Introducere

I.1 Profeţii vestitori ai poruncilor divine

Profetismul este o instituţie făgăduită poporului Israel din vremea lui Moise şi care s-a dezvoltat din vremea judecătorului-profet Samuel şi a durat până în vremea lui Neemia. Această instituţie religioasă este specifică poporului Israel, iar prin reprezentanţii săi-profeţii- a avut un rol important. Potrivit misiunii lor, profeţii au avut rolul de mijlocitori între Dumnezeu şi fii lui Israel, chemarea lor fiind făcută direct de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că au avut o misiune specială din partea lui Dumnezeu

După opinia lui K. Jasper, profeţii Vechiului Testament aparţin „perioadei axiale” a istoriei universale. Ei sunt avocaţii neinfricaţi ai conştiinţei morale vizavi de forţele întunericului care încearcă să o depersonalizeze.

Veacuri de-a rândul, profeţii au jucat un rol hotărâtor în viaţa poporului biblic. Aproape că nu există eveniment mai important la care ei să nu fi luat parte. Şi aceasta nu au făcut-o în calitate de simpli funcţionari ci ca mesageri ai Dumnezeului celui Viu, ca persoane harismatice purtătoare de cuvânt dumnezeiesc. Au apărut în momente de răscruce şi de criză pentru destinul lui Israel, fiind astfel martorii incontestabili ai dramei prin care trecea poporul biblic. De notat, curentul profetic debutează istoric în ajunul instaurării regimului monarhic şi atinge apogeul în momentul în care monarhia era ameninţată cu abolirea.

Secolul al VIII –lea î.Hr. reprezintă o adevărată renaştere a fenomenului în discuţie. Acum îşi fac apariţia primii profeţi scriitori, Amos, Osea, Isaia şi Miheia. Activitatea prin viu grai e conjugată cu cea literară, de fixare în scris a mesajului transmis iniţial contemporanilor. Cauza consemnării acestor cuvinte pentru generaţiile viitoare trebuie căutată probabil în complexitatea fără precedent a perioadei istorice prin care trecea poporul lui Israel în acea perioadă. În acest context, cuvintele lor devin paradigme pentru profilul moral al persoanei umane din toate timpurile.

Trăsăturile particulare ale profeţilor scriitori din acest secol pot fi reduse la trei raporturi:

a. raportul profetului cu tradiţia

b. relaţia Revelaţie- istorie

c. interdependenţa factorilor moral-social-religioşi

Profeţii au avut atât o chemare extraordinară, dacă avem in vedere felul în care ei îşi îndeplineau misiunea, cât şi alta ordinară, dacă o privim ca o autoritate supremă de învăţământ în sânul poporului Israel. Ei au fost mai întâi mesageri ai soliei divine pe care o făceau cunoscută contemporanilor lor, cuvântările lor fiind însoţite de multe ori cu acte simbolice pentru a fi mai bine înţelese de cei ce-i ascultau. În scrierile profeţilor sunt prezentate aspectele etice a căror valabilitate nu se pierde niciodată, utilitatea lor pentru vremea noastră fiind evidenţiată. Atât pentru evrei cât şi pentru creştini, profeţii reprezintă personalităţile spirituale, scrierile lor fiindu-le de mare folos religios-moral, deoarece comportă evidente mesaje etice de mare şi eficientă actualitate. Operele lor reprezintă un adevărat tezaur de valoare religioasă şi socială din care se împărtăşeşte umanitatea.

În aceste scrieri profetice, care au pecetea inspiraţiei divine, orice credincios cunoaşte adevărata invăţătură despre Dumnezeu cel Sfânt şi etic, izvorul dreptăţii şi mai ale al iubirii sfinte, aşa cum au subliniat în cărţile lor Osea şi Ieremia. Profeţtii Vechiului Testament, în toată misiunea lor au dovedit că ei sunt oamenii lui Dumnezeu şi evenimentele din vremea lor le-au privit ţinând seama de aspectul religios. Ca bărbaţi aleşi ai lui Dumnezeu erau pătrunşi de ideea legământului încheiat pe muntele Sinai prin mijlocirea lui Moise. Acest legământ sfânt a fost conceput de profeţi ca o căsătorie spirituală a lui Dumnezeu cu poporul Său. Legământul sinaitic are şi un fundament moral şi pe care profeţii s-au străduit să îl aşeze la temelia vieţii sociale ca normă de comparare religos-morală