Efectele și Riscurile Reasigurării

Efectele şi riscurile reasigurării

Reasigurarea reprezintă modalitatea prin care societăţile de asigurare se protejează pentru riscurile pe care le-au subscris prin contractele de asigurare directă. Ea nu face altceva decât să contribuie la dispersia riscului, acesta fiind unul dintre principiile esenţiale pe care se bazează asigurarea că activitate. Reasigurările au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume din existenţa unor riscuri foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente, etc.) care ar putea genera daune extrem de mari; ele pot face ca societăţile de asigurări, neavând capacitatea financiară suficientă, să nu fie capabile să le suporte numai pe contul lor, ducând practic la falimentul acestora. Reasigurarea oferă astfel asigurătorului direct capacitatea necesară pentru acoperirea riscurilor pe care altfel acesta nu le poate suporta singur. Astfel, reasigurarea are ca efect “pulverizarea” riscului.

Se constată că în ultimii ani, mai ales a doua jumătate a acestui secol, reasigurările ocupă un loc foarte important în viaţa economică internaţională, depinzând de producţia de bunuri mobile şi imobile, de comerţul internaţional, de fluxurile internaţionale de bunuri, servicii, valori şi oameni, înregistrând o tendinţă vizibilă de creştere, fapt ce a influenţat pozitiv şi evoluţia reasigurărilor.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă în calitate de reasigurat şi reasigurător prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc) conform condiţiilor stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare.

Companie cedentă este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se reasigură şi o mai întâlnim în literatura de specialitate şi sub denumirea de reasigurat. Acesta este, de fapt, asigurătorul direct, deci compania care a avut rolul de asigurător în contractul de asigurare iniţial (original).

Reasigurătorul – este asigurătorul care acceptă preluarea unui risc (parte de risc) de la un asigurător direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată pe reasigurări. În practică internaţională, în cele mai multe cazuri, companiile de asigurări efectuează şi operaţiuni de reasigurare.

Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării, se impune o delimitare a acestei activităţi de cea de asigurări directe.

• În primul rând, un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de asigurare cu o persoană fizică său persoană juridică (în calitate de asigurat), în timp ce un contract de reasigurare se încheie numai între persoane juridice.

• În al doilea rând, subiectul unei asigurări poate fi o proprietate, viaţa sau starea de sănătate a unei persoane sau un profit expuse pierderilor sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de agenţii sau funcţionarii săi, reasigurătorul este indirect interesat în pierderile suportate de asiguratul original. Subiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul iniţial.

• În al treilea rând, nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (compensării, despăgubirii), cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte de despăgubire, fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. În practică, cele mai multe reasigurări prevăd numai compensaţii parţiale, reasiguratul suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi.

• În al patrulea rând, contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativă, în special de incendiu).

• În al cincilea rând, în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt în principal interne, reasigurarea este prin natura să o activitate internaţională. Contractele tipice, clasice de asigurări directe sunt încheiate între două părţi rezidente în aceeaşi ţară. Cea mai mare parte a activităţii de reasigurare se desfăşoară în afara frontierelor, pe pieţele internaţionale.

Mulţi consideră reasigurarea ca o valoarea adăugată, dar fără reasigurare, multe categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiţi de protecţia pe care o oferă reasigurarea. Fără reasigurări chiar stabilitatea economică internaţională ar putea fi compromisă.

Reasigurarea are şi ea regulile ei, de regulă deosebit de severe, întrucât este de dorit ca încă de la încheierea contractului de reasigurare totul să fie clar negociat, pentru a se evita eventualele conflicte ce pot apărea la desdăunare. Acest lucru este necesar deoarece:

(a) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurator, adică

asiguratul nu se poate îndrepta, cu acţiune împotriva reasigurătorului, el nefiind participant la contractul de asigurare;

(b) Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de asigurare;

(c) Cedând o parte din riscurile asumate, reasiguratul se comporta cu reasiguratorii la fel cum se comporta asiguraţii cu el.

(d) Întrucât prin reasigurare reasiguratul procedează de fapt la o împărţire a riscurilor, cedând pe cele care depăşesc posibilităţile sale de acoperire, el poate conveni cu reasigurătorii să primească, în reciprocitate, o parte din riscurile acestora, în acest fel, reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor săi;

(e) Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea constând numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare al părţilor. În schimb mai trebuie să cuprindă:

• obiectul reasigurării;

• răspunderea asumată de reasigurător;

• răspunderea reţinută de reasigurat pentru contul său propriu, condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării, modul de decontare al primelor şi respectiv al daunelor, alte condiţii conjuncturale.

Metodele prin care se încheie reasigurarările se împart în două categorii principale:

• Facultative

• Prin acord (tratat)

Atunci când un asigurător şi un reasigurător stabilesc să împartă daunele care afectează un singur risc, convenţia este denumită reasigurare facultativă.

Principalul avantaj al reasigurărilor facultative este flexibilitatea pe care o au ambele părţi în cadrul aranjamentului. De exemplu: cedentul nu are nici o obligaţie de a folosi un anumit reasigurător. Asigurătorul poate căuta mai mulţi reasigurători pentru a obţine cei mai buni temeni pentru fiecare risc individual. Similar, reasigurătorul nu are nici o obligaţie de a accepta riscurile.

Reasigurările facultative prezintă următoarele dezavantaje pentru asigurător:

1. plasarea riscurilor este costisitoare şi necesită timp

2. nu există nici o certitudine că acoperirea solicitată va fi obţinută când este nevoie

3. chiar dacă acoperirea necesară este obţinută, preţul şi termenii pot fi inacceptabili

4. asigurătorul direct nu poate accepta un risc important până nu a găsit reasigurarea corespunzătoare. Aceasta înseamnă că asigurătorul nu poate accepta riscurile care i se propun, reducându-şi prin urmare partea din piaţă.

Această formă de reasigurare este prin urmare limitată la riscurile singulare mari sau pentru riscuri care sunt în afara acoperirii oricăror aranjamente prin tratate de reasigurări.