Analiza formelor creditului în România

1. Teorii asupra creditului

Relațiile de credit au existat încă în economiile premonetare, când au apărut și s-au dezvoltat raporturile marfă-bani. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri. Apariția creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare al schimbului, când vânzătorul preda valori de întrebuințare în schimbul unor promisiuni că va primi cândva o valoare.

Teoriile economice atestă apariția inițială a noțiunii de credit încă în antichitate, în Orientul Mijlociu, unde constituia monopolul marilor proprietari funciari și al preoților. Dovezi privind activitatea de acordare a împrumuturilor au fost găsite încă în Codul de legi a lui Hammurabi în Babylonul Antic în sec.XVIII î.Hr. Negustoria de bani a existat probabil la egipteni și fenicieni, dar în mod sigur la greci (“trapeziți”) și romani (“argentari”).

Activitatea acestora era însă în realitate cămătărie (noțiunea de cămătărie provine de la noțiunea de camătă, care reprezintă o dobândă foarte ridicată percepută la împrumuturi și practicată în sclavagism, feudalism și capitalismul în ascensiune, din cauza resurselor bănești limitate și a riscului de nerambursare.) și zărăfie (Zărăfie înseamnă îndeletnicirea zarafului de a schimba banii.).

Primele institute care au efectuat operații de profilul actualelor bănci au fost, probabil, cele din orașele-republici italiene, adică în sec. XII-XIV. Una din celebrele familii italiene din domeniul activității de credit a fost familia Medici, care aflându-se la guvernarea provinciei Florența, acorda împrumuturi familiilor princiare din Italia și din întreaga Europă.

Prima bancă a fost, de asemenea, înființată in Italia, în 1171, cunoscută sub denumirea Banca din Veneția, însă ea a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub denumirea Banco di Rialto. Creditul a devenit unul din mecanismele fundamentale ale vieții economice începând din 1850, după revoluția industrială, făcând posibilă anticiparea cumpărărilor, și, astfel, exercitând un efect multiplicator asupra activității economice.

Pe parcursul dezvoltării științei economice au fost formulate diverse concepții și expuse păreri cu privire la credit.

În formularea, dezvoltarea și perpetuarea concepțiilor cu privire la credit și dobândă, gânditorii s-au angajat în explicarea, justificarea și utilizarea dobânzii, latură specifică a relațiilor de credit. În general dobânda se considera ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirma permanent prezența acestui „accident” economic în cadrul procesului de creditare. Această poziție a filosofilor, teologilor și profeților s-a manifestat din cele mai vechi timpuri și a durat secole.

John Maynard Keynes, considerat a fi cel mai mare economist al secolului XX, va avea alte idei referitoare la credit, dobândă și rata dobânzii. Keynes pune accentul pe o intervenție indirectă de natură creditară. Tot el consideră că stimularea investițiilor private urma să se înfăptuiască prin intermediul micșorării ratei dobânzii.

Unul din scopurile principale ale politicii monetare ale lui Keynes este menținerea ratei dobânzii la cel mai scăzut nivel posibil. Asemeni lui Aristotel și canoniștilor medievali, savantul englez considera că banii nu produc nimic, de aceea trebuie stimulați și încurajați, cei care produc și nu cei care, tezaurizând moneda, obțin venituri fabuloase.

Un credit ieftin nu numai că ar stimula investițiile private, ci și ar scoate terenul de sub picioarele rentierilor. Iar printr-o micșorare progresivă a ratei dobânzii până la zero, această clasă parazitară, care nu investește, nu produce, ar fi sortită pieirii. Reducerea ratei dobânzii poate fi realizată pe calea sporirii cantității de bani aflați în circulație (măsură care în mod evident duce la inflație).

Francezul Charles Gide definește creditul ca fiind schimbul unei bogății prezente contra unei bogății viitoare, iar profesorul F.Leitner este de părere că ”sub credit înțelegem cedarea și primirea unui bun la o epocă, în credința că același bun sau altul de aceeași valoare va fi restituit la o dată în viitor, potrivit înțelegerii între părți”.

Una din cele mai complete definiții a dat-o germanul Wagner, conform căreia creditul se caracterizează în acel act de schimb privat-economic, prin care un subiect economic cedează în proprietatea unui alt subiect economic, valori economice, cu rezerva dreptului de a avea pretențiuni asupra lor.