Creditele de scont și rolul lor în finanțarea clienților corporate

1.Conceptul de scontare (garanție al plăților)

Scontul, prin intermediul unui titlu de credit (bilet la ordin sau cambie), are în vedere acea operațiune prin care banca oferă clienților corporate ce prezintă unele creanțe asupra emitenților respectivelor efecte de comerț, o valoare a efectului ce este mai puțin profitabilă (comisionul de gestiune, dobânda scontului), însă înainte de scadența care este prevăzută. Totodată, scontul reprezintă si o formă particulară a acelei dobânzi care operează cu niște înscrisuri cambiale. Scontul reprezintă și una dintre operațiunile principale active care sunt prezente la băncile comerciale.

Prin intermediul scontului, acel întreprinzător care a reușit să vândă niște mărfuri pe credit, iat totodată care din lipsa existenței de disponibilități, scadența nu mai poate fi așteptată cu scopul încasării sumei datorate de către debitor, iar de aceea cambia este cedată băncii comerciale, unde aceasta plătește imediat suma care este prezentă pe cambie, însă nu și dobânda aferentă perioadei existente între momentul scontării și momentul scadenței. Nu sunt acceptate la scont de către băncile comerciale chiar orice tip de titlu de credit, ci doar acele titluri care sunt semnate de căttre debitorii ce prezintă încredere asupra situației financiare. De obicei, sunt scontate de către băncile comerciale doar acele titluri de credit care sunt prevăzute cu măcar două semnături, iar totodată și cu scadențe apropiate. Într-o altă definiție, scontul reprezintă acea operațiune de creditare, mai exact de conversie a creditului comercial într-un credit bancar, întrucât proprietarul titlului de credit primește de la bancă suma care este prezentă pe titlu, însă este diminuată de către o dobândă aferentă. Dobânda aceasta se numește scont, iar relația scontului este prezentă în continuare.

S=(S*T*P)/(12(360)*100) , unde: -“S” reprezintă scontul

-“V” reprezintă valoarea nominală pentru titlul de credit;

-“T” este timpul existent dintre scontare și scadentă și care se poate

exprima în zile ori în luni;

-“P” reprezintă taxa de scont.

De obicei, băncile comerciale nu așteaptă scadența tuturor titlurilor de credit care sunt scontate, însă le prezintă către rescontare băncii de emisune ori marilor bănci. Normal, rata de dobândă trebuie să fie percepută de către taxa de emisiune, iar mai exact, aceasta se numește taxa oficială a scontului și este mai scăzută comparativ cu rata dobânzii care este încasată de către băncile comerciale, numindu-se taxa scontului privat .

Diferența existentă între suma care este plătită către întreprinzator pentru operațiunile de scontare și suma care este încasată chiar de la banca centrală prin inermediiul rescontului, va ajuta la acoperirea unor cheltuieli al băncilor comerciale, iar în același timp reprezintă și o sursă de profit. Marile companii împreună cu băncile comerciale nu aduc spre scontare inscrisuri cambiale, ci aduc niște portofolii cu astfel de înscrisuri. În această situație, scontul nu se mai calculează pe fiecare efect comercial în parte, ci pentru niște grupe de efecte care sunt prezentate la scont ori la rescont, iar în același timp și care au aceleași rate ale scontului. Calculul acesta se face asupra fiecărui borderou de efecte ce sunt supuse scontării în parte. În practica din bancă, urmatoarea relație este folosită ca și relație de calcul:

S=(Numere de dobânzi)/(Divizorul fix) , unde -Numerele de dobânzi=T*V;

-Divizorul fix=(360*100)/P;

Creditele de scont prezente la banca centrală, a fost, în mai multe țări ramura principală prin care s-au pus în circulație banii. Taxa oficială de scont are influență asupra prețurilor existente la creditele din economie. Ținându-se cont de poziția centrală pe care o are banca centrală, de obicei, modificarea pe care a înregistrat-o taxa de scont, semnifică un semnal de scădere sau de creștere al dobânzilor, iar în continuare mărirea sau restrangerea activității de creditare.