Despre Trecut și Prezent în Sistemul Bancar

CAPITOLUL I

“Despre trecut şi prezent în sistemul bancar”

1.1 Istoric în sistemul bancar

Comerţul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din evul mediu, din rândurile negustorilor, zarafii s-au separat ca pătură socială şi se ocupau cu comerţul de monede locale şi monede străine. În mâinile zarafilor, se concentrau disponibilităţile monetare ale negustorilor, evitându-se astfel riscurile de păstrare a valorilor.

Concentrarea sumelor în monedă în mâinile zarafilor, la început, pentru o perioada relativ scurtă, se limita la păstrarea în deplină siguranţă a monedelor de aur ale celor care deţineau puterea, şi negustorilor. După un timp, din sumele păstrate, zarafii au început să acorde credite. O parte însemnată dintre zarafi, odată cu dezvoltarea societăţii, s-au transformat treptat în bancheri.

Primele bănci au apărut prin secolul al XVI-lea la Veneţia, Genova şi Milano. Băncile au luat o tot mai mare dezvoltare pe măsura extinderii relaţiilor de producţie, contribuind la eliberarea creditului de condiţiile înrobitoare ale cămătăriei.

Tot în secolul al XVI-lea au apărut şi aşa numitele asociaţii de credit, care acordau membrilor credite în condiţii favorabile. Astfel de asociaţii au căpătat o largă dezvoltare în Olanda, Germania, Italia, Anglia şi altele.

Circulaţia capitalului de împrumut este înfăptuită, în principal, prin intermediul unor organizaţii de credit, adică prin bănci. În aceste condiţii, s-a ajuns la o creştere a activităţii bancare, care s-a generalizat pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Băncile reprezintă întreprinderi particulare, societăţi în nume colectiv, societăţi anonime sau ale statului care concentrează capitalurile disponibile din economie şi le pun la dispoziţia agenţilor economici, inclusiv statului sub formă de credite.

Unii economişti (Albert Schafle, Herman Schulze Delitzsch, Karl Knies) limitează esenţa băncilor la simple organisme intermediare între agenţii care dispun de capitaluri şi cei care au nevoie de capitaluri suplimentare. Alţi teoreticieni (John Law, Mac Lood, Josef Alois Schumpeter) afirmă că rolul principal al băncilor ar fi acela de creatoare nelimitate de monedă.

Nici unul din punctele de vedere exprimate de aceşti economişti cu privire la rolul băncilor nu reflectă esenţa şi conţinutul noţiunii de credit şi bancă, toate acestea au la bază determinări incomplete. Justificarea băncilor rezidă, în primul rând, în necesitatea ca activitatea economică să fie alimentată cu fonduri (capitaluri); în al doilea rând, relaţia de ansamblu a acestor capitaluri se soldează cu importante sume temporare libere care trebuie integrate în economie şi, deci, orientate în scopuri precise ale proceselor economice: totodată, datorită managementului pe care-l practică, aceste bănci – ele fiind instituţii cu grad ridicat de specializare în operaţiuni monetare dintre cele mai diverse – reuşesc să stăpânească anumite tehnici, să creeze o întreagă psihologie şi atitudini în relaţiile dintre posesorii de capitaluri (creditorii) şi beneficiarii acestuia (debitorii).

Băncile, ca instituţii specializate, se ocupă de organizarea şi realizarea împrumuturilor, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea acestora, iar scopul final, obţinerea profitului bancar.

Rolul băncilor sporeşte pe măsura dezvoltării societăţii. În ultima treime a secolului al XIX-lea, dar mai ales după 1900, băncile au luat un avânt deosebit, ajungându-se să se administreze active de sute de miliarde. Ele joacă un rol de principale mijlocitoare ale păstrării şi transferurilor valutare. Băncile cu cele mai multe conturi deschise pe seama celor din străinătate îşi au sediul în Elveţia, Franţa, Anglia, Germania, Japonia, ş.a. România cooperează, în această direcţie, nu numai cu unele ţări dezvoltate, dar şi cu unele mai puţin dezvoltate, sub forma societăţilor bancare mixte .

Crearea sistemului bancar în România a avut loc mult mai târziu decât în ţările Europei Apusene datorită unor cauze precum caracterul predominant agricol al economiei româneşti, insuficientei acumulări de capital intern şi nesiguranţa plasamentelor în condiţiile statutului politic al ţărilor româneşti. De asemenea o puternică opoziţie o va întâmpina datorită capitalului cămătăresc. Iniţial au funcţionat câteva case de bancă aparţinând unor străini (armeni, evrei). Mai existau nişte asociaţii sau cooperative de întrajutorare în mediul urban.

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 –1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere.Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea.

Prima bancă se va înfiinţa în 1856 la Iaşi sub titulatura de Banca Moldovei. Această bancă acorda împrumuturi prin garanţii imobiliare cu dobânzi relativ mici şi adresate în special proprietarilor funciari. După un an de existenţă, banca a dat faliment, nereuşind să recupereze creditele acordate.

În 1860 la Bucureşti şi la Galaţi se înfiinţează câte o filială a Băncii Imperiale Otomane cu capital englez. Rezistă numai filiala din Bucureşti, care işi va lua denumirea de Banca României.

Încă din 1861, a fost ridicată problema creării unei bănci naţionale de Ion C. Brătianu, care, în discursul său rostit la Cameră în ziua de 10 ianuarie, a afirmat că : “atât timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare în ţară”.

În 1864 se va înfiinţa la Bucureşti Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (C.D.C.). Această instituţie, a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite. În perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie.

Creditul Funciar, înfiinţat la Bucureşti (Creditul Funciar Rural, înfiinţat în 1873 şi Creditul Funciar Urban în 1875), şi celelalte instituţii financiare, create prin forţe proprii, care prospereau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune.

Continuau să funcţioneze cooperative de credit şi bănci populare.

Capitalurile investite în băncile din vechiul regat erau în principal engleze, germane, franceze, olandeze şi belgiene. În Transilvania ponderea o deţineau capitalurile austriece, germane şi ungureşti. Până la 1877 nu s-a creat un sistem bancar naţional, ci doar un număr redus de instituţii bancare corespunzând condiţiilor specifice existente în România.

Înfiinţarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor politice din anii 1876-1877.