Sisteme de Avertizare Timpurie a Crizelor Bancare

Introducere

Rolul sistemului bancar ca verigă esenţială în procesul de economisire-investire face ca stabilitatea financiară să reprezinte o condiţie primordială pentru o economie sănătoasă şi durabilă.Ultima decadă a secolului trecut a fost marcată de importante crize sistemice (în special crize bancare şi valutare) în cadrul Sistemului Monetar European (1992) sau în ţările sud-asiatice (1997),fapt ce a dus la creşterea interesului specialiştilor pentru acest aspect al economiei globale.Prin ceea ce literatura de specialitate numeşte ‘efect de contagiune’ crizele bancare recente au afectat nu doar economiile naţionale,ci pe fondul fenomenului de globalizare au afectat şi alte ţări,generând costuri ridicate la nivelul sistemului financiar internaţional.

Ca răspuns la aceste evenimente nefavorabile pentru stabilitatea financiară şi monetară, autorităţile de supraveghere bancară au dezvoltat şi implementat modele de supraveghere şi evaluare continuă a băncilor din sistem cu scopul prevenirii apariţiei unei crize sistemice.

Sistemele suport menite să îmbunătăţească modul de examinare a performanţelor bancare au vizat şi vizează în principal modificările care pot surveni în activitatea bancară, cele mai importante aspecte urmărite fiind profitabilitatea, poziţia pe piaţă a băncii şi cota de piaţă, precum şi indicatorii financiari analizaţi comparativ cu anii anteriori sau cu indicatorii altor bănci din sistem.

Pe fondul dezvoltării tehnologice şi inovaţiei informaţionale, în ultimii 10 ani s-a pus accent pe dezvoltarea unor sisteme mai sofisticate şi implicit mai eficiente, care au la baza modele econometrice construite de specialişti, menite să calculeze estimativ probabilitatea ca o bancă sau un grup de bănci să intre în faliment sau să-şi reducă performanţele bancare.Cu ajutorul unor astfel de sisteme,autorităţile de supraveghere a sistemului bancar au avut posibilitatea unei mai bune gestionări şi alocări a resurselor pe timp de criză şi de a îmbunătăţi eficacitatea activităţii bancare chiar şi într-un context economic dificil.

După implementarea acordului Basel I (cel mai important cadrul referenţial în supravegherea microprudentiala), activitatea de supraveghere s-a orientat din ce în ce mai mult spre inspecţia profilului de risc al instituţiilor de credit,precum şi spre identificarea mijloacelor şi instrumentelor necesare gestionării riscurilor existente şi potenţiale.

Sistemele de rating şi de avertizare timpurie, testele de rezistenţă (stress test)

şi cele de contaminare interbancară reprezintă tehnici sofisticate care permit realizarea cu succes a obiectivelor menţionate anterior. Aceste instrumente utilizează informaţii relevante despre caracteristicile unei instituţii de credit şi contrapartidele acesteia, pe baza cărora este furnizată o măsură sintetică a performanţelor şi/sau a vulnerabilităţilor lor.

1.Crizele bancare

1.1.Factorii determinanţi ai crizelor bancare

Criza bancară este definită de unii specialişti,pornind de la teoria asimetriei bilanţului bancar,ca fiind fenomenul care apare atunci când se cumulează fenomenele de selecţie adversă şi de hazard moral până la un nivel la care pieţele nu mai direcţionează resursele disponibile către agenţii economici care reprezintă cele mai bune opţiuni investiţionale.

Criza sistemului bancar poate avea mai multe surse,fiecare interacţionând cu alta agravând şi accelerând propagarea acesteia.Pornind de la factorul declanşator,crizele bancare pot fi microeconomice şi macroeconomice.Cele microeconomice sunt în mare parte legate de practicile bancare nesănătoase,care pot genera o concentrare excesiv de mare.În cazul acestei tipologii de crize,principalul factor declanşator îl constituie controlul slab al riscurilor sistemului care determină la rândul lui deficienţe în cadrul bilanţului bancar. Băncile care au un bilanţ defectuos sunt extrem de vulnerabile la orice şoc endogen sau exogen,un şoc oricât de mic fiind capabil să genereze pierderea încrederii clienţilor în banca respectivă şi apariţia fenomenului “generalized run”.

Recesiunile bancare apărute pe fondul unor cauze macroeconomice sunt provocate în general de evoluţiile externe ale sistemului bancar.Deteriorarea politicilor macroeconomice existente poate afecta chiar şi băncile cu un management excelent într-o măsură care depinde de structura bilanţului bancar.Deşi băncile sănătoase pot să absoarbă câteva şocuri macroeconomice,deprecierea continuă a monedei naţionale şi deteriorarea politicilor fiscale pot să afecteze puternic solvabilitatea instituţiilor de credit,obligându-le să recurgă la operaţiuni cu un grad ridicat de risc.

Managementul defectuos al riscurilor a reprezentat şi reprezintă un factor major căruia nu i s-a acordat foarte mare importanţă până în anul 1995 când banca engleză Barings a intrat în faliment.După acest eveniment neplăcut pentru sistemul financiar internaţional s-au dezvoltat modele de previziune şi gestionare a riscurilor cu scopul minimizării acestora,aria de procese incluzând toate tipurile de riscuri la care o bancă se expune în cadrul derulării operaţiunilor specifice.Deşi pe plan internaţional nu există o clasificare unitară a riscurilor,acordul Basel II identifică trei riscuri principale – de credit,de piaţă şi operaţional - , considerând că toate celelalte riscuri sunt variante sau componente ale riscului operaţional.

Riscurile operaţionale tind să fie adeseori subestimate, considerându-se că pierderile pe care le pot cauza sunt în general minore şi nu pot pune în pericol supravieţuirea unei bănci.Banca engleză Barings a demonstrat contrariul. După 200 de ani de existenţă, pe fondul ineficienţei mecanismelor interne de control, a intrat în faliment ca urmare a pierderilor produse de unul dintre traderii băncii.