Procese Tehnologice de Obținere a Săpunului

PROCESE TEHNOLOGICE DE OBŢINERE A SĂPUNULUI

Introducere

Săpunurile, agenţi de spălare, de prevenire şi tratare a unor îmbolnăviri, dar şi o modalitate de îngrijire personală şi, de ce nu, un răsfăţ, sunt săruri cu diferite metale ( sodiu, potasiu şi altele ) ale acizilor graşi, cu cel puţin opt atomi de carbon în moleculă , sau ale acizilor naftenici sau ale acizilor rezinici.

Puterea de spălare se datorează faptului că moleculele de săpun aderă cu ușurință atât la moleculele nepolare (de exemplu ulei și grăsimi) cât și la moleculele polare (de exemplu apa ).

Scurt istoric

Cea mai veche atestare documentară despre fabricarea şi utilizarea săpunului datează din anul 2800 î. Hr. şi provine din vechiul Babilon unde, a fost găsit, îngropat în pământ, un cilindru confecţionat din lut, inscripţionat cu detalii despre fierberea grăsimii şi a cenuşii, care conţinea o substanţă similară săpunului.

Un document egiptean din domeniul medicinii, datând din 1500 î. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul lui Ebers, descrie o substanţă asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea uleiurilor cu anumite săruri alcaline şi folosită pentru tratarea unor boli ale pielii. In timpul domniei lui Nabonidus (556-539 î.Hr.),s-a descoperit o reţetă pentru săpun, care conţinea cenuşă, ulei de sâmburi de susan şi ulei de chiparos.

Documentele vremii arată că fenicienii foloseau săpun în anii 600 î. Hr. pentru a curăţa lâna, bumbacul sau fibrele naturale, înainte de ţeserea lor, iar istoricul roman Plinius cel Bătrân a relatat că săpunul se poate obţine din seu de capră şi cenuşă din lemn de fag, afirmând şi faptul că, atunci când se adaugă sare, amestecul se întăreşte.

În secolul al II lea d. Hr. medicul Galenus a consemnat că săpunul se folosea deja pentru spălarea corpului. Alt medic al timpului, Priscianus, a menţionat pentru prima oară termenul de “saponarius”, legenda spune că denumirea de “săpun” provine de la locul numit “Muntele Sapo” din vechea Romă, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile care spălau rufe in râul Tibru au observat că acest amestec rezidual le curăţa rufele mult mai bine decât o făcea numai apa.

Deşi băile publice din Roma antică erau foarte populare, romanii foloseau la început, pentru a-şi curăţa corpul, un amestec de ulei de măsline şi nisip foarte fin, care se îndepărta apoi de pe corp cu un instrument special, numit strigil. Săpunul a început să fie popular în Roma numai în secolele următoare.

Săpunul este menţionat şi în Biblie: Ieremia, 2:22 “Chiar de te-ai spăla cu silitră şi chiar dacă te-ai freca cu leşie, tot pătat eşti în nedreptăţile tale faţă de Mine” şi în Malachi 3:2 “Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui- Cine va rămânea în picioare când Se va arăta El- Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului”.

Căderea Romei a însemnat intrarea în întunecatul Ev Mediu, când s-a înregistrat un declin substanţial în folosirea săpunului pentru igiena personală. Popoare întregi au fost decimate de ciuma izbucnită în timpul domniei lui Justinian. Lipsa igienei a dus la înrăutăţirea situaţiei, generând răspăndirea molimei. În secolul VII d. Hr. au apărut primele bresle ale săpunarilor. În secolul al VIII lea d. Hr. fabricarea săpunului a renăscut în Italia şi Spania. În secolul al XIII lea se fabrica deja săpun în Franţa, iar 100 de ani mai târziu, Anglia intra şi ea pe piaţa europeană a săpunului.

Un pas major a fost făcut de chimistul francez Nicholas Leblanc în 1791 care a inventat o modalitate de a face carbonat de sodiu din sarea alimentară. Amestecat cu grăsimea forma săpunul.

Douăzeci de ani mai târziu Michel Eugene Chevreul, un alt chimist francez a descoperit natura chimică a grăsimilor, a glicerinei şi a acizilor graşi, făcând astfel posibilă fabricarea săpunului modern. O descoperire importantă a fost amoniacul care era extras din sarea alimentară (clorura de sodiu) pentru a obţine soda. A fost inovaţia lui Ernest Solvay.

Clasificare

Agenţii de spălare sunt clasificaţi după proprietăţile lor ionice (încărcătura electrică) în apă. Astfel distingem 4 mari grupe:

- Anionici ( încărcătura negativă ) :

- Neionici ( fără încărcatură )

- Cationici ( încărcătura pozitivă )

- Amfolitici ( încărcătura negativă sau pozitivă )

Detergenţii anionici:

Sunt folosiţi în detergenţii pentru spălătorii şi detergentţi pentru spălarea vaselor cu mâna. Ei se ionizează în soluţie, au proprietăţi de curăţire excelente, şi sunt foarte spumanţi. Ex: săpunul, alcoolul etoxisulfat;

Detergenţii amfolitici:

Sunt folosiţi în igiena personală, şi în curăţenia casei datorită spumei, blândeţei şi stabilităţii. Ei pot fi anionici, cationici sau neionici ,în funcţie de pH-ul (aciditatea sau bazicitatea) apei.Ex: săpunuri lichide.

Săpunurile se obțin prin hidroliza alcalină a grasimilor. Acestea se împart în trei categorii:

- săpunuri de sodiu, la care baza este hidroxidul de natriu (NaOH), şi care sunt săpunuri solide și solubile în apă;

- săpunuri de potasiu, la care baza este hidroxidul de potasiu (KOH), săpunuri care sunt lichide și solubile în apă; le întâlnim în săpunurile lichide şi cremele de bărberit;