Contabilitatea în România

Una dintre laturile puţin (sau aproape deloc) explorate este cercetarea istoriei contabilităţii. Am putea spune că, deocamdată, contabilitatea românească îşi caută istoria ei, dar mai ales, istoricii contabilităţii. Având în vedere această situaţie, se pune întrebarea: ce-i de făcut? Mai întâi pentru că este mult de făcut în privinţa metodologiei de cercetare, trebuie introduse formule metodologice noi, unde unele dintre ele chiar neutilizate de istoria contabilităţii româneşti, cum este mărturia orală. De exemplu, clarificări şi interpretări noi asupra evoluţiei normalizării contabilităţii s-ar putea aduce şi prin intervievarea participanţilor direcţi la acest proces. Apoi trebuie continuat studiul critic al literaturii contabile româneşti, acum eliberat de constrângerea unei ideologii „oficiale” a sistemului politic.

Cum însă „istoria se face cu documente”, considerăm că adevărata cercetare a istoriei contabilităţii nu poate să se facă fără studiul documentelor care atestă diferite practici contabile sau care consemnează elaborarea diferitelor „proiecte” sociale care ţin de domeniul contabilităţii (cum ar fi: constituirea profesiei contabile, structura învăţământului contabil românesc, evoluţia rapoartelor financiare ale întreprinderilor etc.). de altfel, nevoia studiului istoriei contabilităţii româneşti plecând de la investigarea arhivelor întreprinderilor este deja semnalată în mediul românesc (Feleagă, 1996). Cu titlu de exemplu, cercetarea contabilităţii întreprinderilor franceze după secolele XVIII şi XIX i-a permis lui Mark Nikitin formularea tezei după care nu este suficient ca o întreprindere să aibă activităţi industriale pentru ca să-şi calculeze costurile, ci, în plus, întreprinderea să fie supusă concurenţei. În felul acesta, el a putut reformula teza (clasică) după care contabilitatea de gestiune a apărut odată cu Revoluţia Industrială, arătând că era necesară şi existenţa unui mediu concurenţial, teză acceptată de comunitatea ştiinţifică. Studiul arhivelor întreprinderilor româneşti ar permite să se pună în evidenţă atât în modul de organizare a afacerilor, cât şi receptarea de către mediul românesc a practicilor contabile „evoluate” (cum ar fi: introducerea costurilor standard, a costurilor directe, modul de control al organizaţiilor etc.). În plus, considerăm că cercetarea documentelor ar putea aduce chiar un plus de cunoaştere ştiinţifică în contabilitatea românească. De exemplu, investigarea arhivelor ar putea permite o mai bună clarificare a momentului şi contextului introducerii tehnicii contabilităţii în partidă dublă în spaţiul românesc până acum fiind prezentate doar supoziţii sau afirmaţii generale, sau studierea evoluţiei ideii de normalizare contabilă la români.

Alături de instrumentul metodologic, în realizarea cercetării istoriei contabilităţii româneşti trebuie alăturat şi un cadru instituţional adecvat. Acesta se referă la învăţământul contabil universitar, care trebuie să cultive mai evident studiul istoriei contabilităţii şi la antrenarea unor organisme profesionale (Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi – C.E.C.C.A.R.) şi ştiinţifice (Asociaţia Română de Contabilitate – A.R.C., creată în 1994 care ar trebui activată) care să susţină şi să ofere cadrul discuţiilor din perimetrul istoriei contabilităţii.

Cercetarea istoriei contabilităţii este utilă deoarece se poate constitui ca un suport atât pentru ameliorarea practicii contabile contemporane, cât şi ca fundament pentru explicaţiile teoretice. Cunoaşterea istoriei contabilităţii nu trebuie privită doar ca o preocupare „livrească” a unor oameni preocupaţi de trecut, ci îndeosebi ca „vectorul unei mai bune înţelegeri a contabilităţii „hit et nunc” (Lemarchand şi Nikitin, 2000). Iată deci că prin explorarea trecutului contabilităţii româneşti putem ameliora contabilitatea contemporană.

În analiza stării contabilităţii româneşti, privite ca domeniu al cunoaşterii ştiinţifice şi ca practică socială normalizată, pornim de la următoarele întrebări formulate de Mautz (1963):

- Contabilitatea, ca disciplină ştiinţifică, dispune de cercetători în număr suficient?

- În ce măsură contabilii au o viziune ştiinţifică asupra domeniului lor?

- În ce măsură învăţământul superior de specialitate vehiculează dimensiunea ştiinţifică a contabilităţii?

Sub aspect ştiinţific, trebuie remarcat că ţara noastră dispune de o comunitate slabă de cercetători în contabilitate în raport cu alte ţări. Cercetarea contabilă se realizează aproape integral în universităţi, forma cea mai organizată fiind doctoratul. Produsele muncii ştiinţifice sub formă de cărţi, tratate, studii etc., sunt, cel mai adesea, rezultatul unor iniţiative personale deoarece lipsesc formele de cercetare contabilă instituţionalizată (nu există un institut de cercetare de profil şi nici colective sau departamente universitare de cercetare specializate în contabilitate). Deşi unele lucrări din literatura contabilă românească pot fi considerate ca bune sinteze documentare, prin valorificarea bibliografiei străine şi autohtone, abordările originale, cu rol inovator în plan conceptual şi metodologic, sunt încă nesemnificative.

Dezvoltarea doctrinară şi practică a contabilităţii este în strânsă dependenţă de mediul cultural în care acesta evoluează, privit sub toate componentele lui: economic, social, juridic, fiscal, politic şi chiar religios. Pe de altă parte, contabilitatea este privită şi ca un instrument care influenţează sau transformă mediul în care operează. Deci, ca activitate socială, proprie omului, contabilitatea este influenţată şi influenţează mediul în care se desfăşoară.