Deontologia în Administrația Publică Locală

Capitolul I. Deontologia fucției publice

I.1 Noțiunea de funcție publică

Realizarea funcțiilor statului se face prin intermediul unor servicii publice care, la rândul lor, cuprind funcții publice sau, altfel spus, competențe și puteri specifice necesare realizării intereselor generale ale societății.

Categoriile de funcții publice se stabilesc, de regulă, prin lege, dar există și situații în care acestea se pot determina prin stature profesionale sau regulamente proprii de organizare și funcționare, în cazul unor autorități ale administrației publice speciale: armată, poliție, transport feroviar.

Statele de funcție sunt actele cu caracter normativ în care se înscriu funcțiile publice din cadrul unui serviciu public pentru a-și realiza atribuțiile conform legii. Pentru posibilitatea deosebirii funcțiilor publice între ele, există anumite atribuții specifice prevăzute, fapt care atrage după sine și o anumită specializare a celui care îndeplinește funcția publică. În fapt, atribuțiile funcției publice sunt cele care indică pregătirea de specialitate a celui care solicită ocuparea unei funcții în administrație.

Funcția publică este plătită de către stat. Astfel, atunci când codul deontologic este încălcat, precum în cazul corupției, funcționarii publici apelează la alte surse de venit decât cele bugetare. Totodată, cu cât importanța funcției crește, cu atât salarizarea persoanei este mai mare. Pe cale de consecință, corupția la baza sistemului va avea un anumit nivel, spre deosebire de corupția de la vârf, care va avea alt nivel.

Funcțiile publice se ocupă de persoane fizice, prin numire sau alegere. Numirea unei persoane fizice într-o funcție publică se face, de regulă, prin concurs. Pentru buna funcționare a unui serviciu public este necesar ca funcționarii publici care îl alcătuiesc să se supună dispozițiilor date de funcționarii publici care ocupă, în cadrul ierarhiei funcțiilor publice, o poziție superioară. Ierarhia funcțiilor publice se stabilește,de regulă, prin actul de înființare, organizare și funcționare a serviciilor publice sau prin acte normative distincte.

I.2 Noțiunea de funcționar public

Pentru ca serviciile publice să-și realizeze sarcinile pentru care au fost organizate, este necesar ca funcțiile publice, acele grupări de atribuții, puteri și competențe, să fie ocupate de persoane fizice cu o pregătire de specialitate, care să realizeze, în practică, sarcinile serviciilor publice, astfel cum acestea sunt grupate în funcțiile publice cu care au fost dotate, încă de la înființarea serviciilor publice.

Astfel, funcționarul public este acea persoană fizică care, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, a fost învestită prin numire sau alegere, într-o funcție publică, în scopul desfășurării, contra unui salariu, o activitate economică.

I.3 Deontologia funcției publice

Persoana care ocupă o funcție publică are o serie de obligații cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, dar care circumscriu etica profesiei de funcționar. Toate aceste datorii morale pe care un funcționar le respectă pe durata exercitării unei funcții publice poartă generic denumiarea de “deontologie”. Dimendiunea morală a normelor pe care trebuie să le respecte oamenii a fost subliniată de Immanuel Kant: ”Legea însăși trebuie să fie scopul unei voințe morale bune pentru că interesul moral este un interes pur, care nu depinde de simțuri”. (Critica rațiunii practice)

Legea care cuprinde prevederile conduitei funcționarilor publici este legea nr. 7 din anul 2004.

Datoria primordială a funcționarului public este servirea interesului general, așa cum denotă însăși etimologia administrației din latinescul ad minister – slujbaș, servitor.

Ca urmare, obligațiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul exercitării funcției, slujirea societății și a cetățenilor. În măsura în care actele normative stipulează expres aceste obligații morale, ele dobândesc dimensiune profesională.

a) Probitatea

Prin probitate se înțelege, în primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea dovadă un funcționar public în îndeplinirea sarcinilor de seriviciu. Există o dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de către G. W. F. Hegel: ”Același conținut care este un drept, este și o datorie și ceea ce este o datorie este un drept“. ( Filozofia spiritului, Ed. Academiei, 1966, p. 316) Cu alte cuvinte, funcționarul are dreptul de a exercita o funcție publică atât timp cât înțelege că acea funcție este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.