Modele de predicție a riscului de faliment - modelul Altman

The prediction and prevention of financial distress is one of the major factors that should be analyzed in advance as an early warning signal and to avoid the high cost of bankruptcy. Bankruptcy involves costs for both the shareholders and stakeholders. From the firm’s standpoint, bankruptcy includes direct and indirect costs. Direct bankruptcy costs are the tangible, out-of-pocket expenses of either liquidating or attempting a reorganization of the failing enterprise. These include bankruptcy filing fees and legal, accountant, and other professional service costs (Altman, 1993:17).

Aproape toate modelele de predicţie a riscului de faliment sunt bazate pe compararea caracteristicilor unui eşantion de firme în pragul falimentului cu caracteristicile unui eşantion de firme cu o situaţie financiara bună. Apoi informaţia din comparaţie este preluată pentru a fi folosită în clasificarea firmelor din eşantionul combinat, sau pentru construirea unui model de predicţie a riscului de faliment care să funcţioneze şi în afara eşantioanelor alese. Aceste modele pot prezice faptul că o firmă intră într-o stare în care riscul de faliment este posibil si că există probabilitatea ca acesta să se producă de îndată ce aceasta stare este atinsă. Modelele de predicţie a riscului de faliment nu pot prezice cu precizie de 100% dacă o anumită firmă va da faliment sau va avea o turnură favorabilă ocolind starea care declanşează falimentul.

1. Modelul Altman

1.1 Introducere

Edward I. Altman, decan în domeniul predicţiei riscului de faliment, a fost prima persoană care a reuşit cu succes să dezvolte un model de predicţie cu un mare grad de acurateţe. În 1968 Altman abandonează din lipsă de aplicabilitate modelul de predicţie cu un singur indicator şi construieşte un model statistic mai logic folosind o tehnică numită analiză discriminatorie multiplă. Altman realizează trei teste, 86 de companii care au dat faliment între 1969 – 1975, 110 între 1976 – 1995, 120 între 1996 – 1999. Apoi a recomandat un indice minim de 1,81 şi a tratat zona 1.81 – 2.675 a testului Z ca o zona gri sau de ignoranţă. Aşadar o companie care se situa în zona de ignoranţă avea o şansă să dea faliment. În mod interesant, Altman a descoperit că aproximativ 20% din firmele industriale înregistrate în registul comerţului aveau indicele testului Z mai mic de 1.81. În alte cuvinte gradul mare al falimentelor care au avut loc între anii 2001 – 2002 era de aşteptat. O altă idee inovativă a lui Altman a fost combinarea indicatorilor contabili cu cei de piaţă pentru a preveni riscul de faliment. La acea vreme universitarii finanţişti puneau la îndoială validitatea indicatorilor contabili iar cercetătorii contabili gândeau că observarea pieţei libere nu prea are legătură cu problemele precum falimentul.

1.2 Selectarea eşantionului

Potrivit lui Altman, eşantionul iniţial era compus din 66 de corporaţii din care 33 au dat faliment. Grupul celor care au dat faliment era compus din manufacturieri care au depus o declaraţie de intrare în stare de lichidare între anii 1946 – 1965. Scopul a fost de a examina o listă cu indicatori în perioada t pentru a face predicţii în perioada t+1, lucru ce nu s-a putut realiza din cauza datelor insuficiente. Cifra de afaceri medie a eşantionului a fost de 6.4 milioane de dolari având limitele între 0.7 şi 25.9 milioane. Din cauza diferenţelor de mărime şi industrie, firmele nefalimentare au fost foarte atent selectate. Grupul 2 era compus din firme de manufactură alese aleator pe baza unei clasificări. Clasificarea a fost realizată după mărime, tipul de industrie şi cu cifra de afaceri cuprinsă între 1 şi 25 milioane de dolari. Cifra de afaceri medie a celui de-al doilea grup de 9.6 milioane a fost puţin mai mare decât media grupului 1 lucru care nu a contat în efectuarea analizei. Intreprinderile din grupul 2 încă existau în 1966. Datele colectate aparţineau aceluiaşi an în care fuseseră culese datele pentru firmele falimentare. În dezvoltarea modelului, gruparea după dimensiunea cifrei de afceri era un lucru de importanţă majoră. Decizia de a elimina atât firmele mici sub un milion de dolari cât şi corporaţiile foarte mari s-a datorat limitei impuse de firmele din grupul 1. În plus falimentul în cadrul acestui tip de întreprinderi era destul de rar întâlnit înainte de 1966. Totuşi firmele mari nu sunt invulnerabile în faţa instabilităţii financiare. Apoi absenţa unor date relevante a facut ca firmele mici să nu fie luate în considerare.