Politici Privind Valori Amortizabile și Metode de Amortizare

Definiţia amortizării şi formele amortizării

IAS 16 “Imobilizări corporale” defineşte amortizarea ca fiind alocarea sistematică a valorii amortizabile a unui activ de-a lungul duratei de viaţă utilă.

Din punct de vedere contabil, amortizarea reprezintă micşorarea valorii unui element de activ ca urmare a deprecierii prin folosirea lui de către întreprindere într-un anumit interval de timp, învechirii, concurenţei, schimbării tehnicii sau a altor cauze. Pentru a îmbraca forma de amortizare, aceasta micşorare trebuie să prezinte un caracter ireversibil, ceea ce permite delimitarea ei de noţiunea de provizon. Amortizarea se deduce din valoarea de intrare a bunului pentru a calcula valoarea netă contabilă.

Din punct de vedere economic, diminuarea valorii unui element de activ, rezultând din depreciere, solicită pregătirea şi înlocuirea acestuia cu altul nou. Ca urmare, achiziţia şi utilizarea imobilizărilor reprezintă o cheltuială şi un element al costului suportat de întreprindere, de aici, necesitatea constituirii fondurilor necesare reînoirii imobilizărilor amortizabile, la sfârşitul vieţii acestora prin veniturile viitoare, fără a recurge la capitaluri proprii sau la contractarea de datorii.

Din punct de vedere financiar, amortizarea este o sursă de autofinanţare a capitalului imobilizat care se constituie, chiar şi în cazul în care întreprinderea nu realizează profit, prin prelevarea asupra rezultatului. Amortizarea este, deci, o componentă esenţială a capacităţii de autofinanţare.

Amortizarea imobilizărilor poate fi analizată sub mai multe aspecte, motiv pentru care se pot delimita următoarele interpretări ale acesteia:

- Amortizarea ca operaţie de repartizare a costurilor imobilizărilor asupra cheltuielilor execiţilului, ce se realizează potrivit principiului independenţei exerciţiilor. Cheltuiala de exploatare privind amortizarea înregistrată în fiecare exerciţiu trebuie şi afecteze contul de profit şi pierdere pe perioada în care beneficiile economice ale activului sunt utilizate;

- Amortizarea ca operaţie de corectare a valorii contabile iniţiale a amortizărilor, ce se efectuează cu ocazia evaluării bilanţiere, când se procedează la diminuarea valorii activelor imobilizate pentru ca acestea să fie prezentate în situaţiile financiare la valoarea efectivă, reală (valoare netă contabilă).

- Amortizarea sub aspect financiar reprezintă sursa de finanţare pentru procurarea unor noi imobilizări;

- Amortizarea fiscală înseamnă echivalentul valoric al deprecierii definitive a imobilizărilor, care afectează cheltuielile de exploatare ce sunt deductibile fiscal la determinarea profitului impozabil. Ea apare ca urmare a aplicării legii amortizării, a normelor metodologice aferente ei, precum şi a altor reglementări fiscale. Amortizarea fiscală nu afectează cheltuielile întreprinderii, ci doar mărimea profitului, implicit suma impozitului pe profit datorată bugetului statului.

Conform IAS 16 “Imobilizări corporale“, valoarea amortizabilă a unui element de imobilizări corporale trebuie alocată în mod sistematic pe parcursul duratei de viaţă a activului. Metoda de amortizare folosită trebuie să reflecte modul în care beneficiile economice aduse de acest activ sunt consumate de către întreprindere. Prin urmare, firmele care aplică Standardele Intrenaţionale de Raoprtare Financiară vor înregistra în contabilitate doar amortizarea contabilă, calculată având la bază raţionamente economice, şi nu amortizarea fiscală, determinată potrivit regelementărilor fiscale în vigoare. Diferenţele care vor apărea între rezultatul contabil şi rezultatul fiscal vor genera, în această situaţie, impozite amânate.

Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu directiva a IV –a a Comunităţilor Economice Europene şi prevederilor Codului Fiscal avem următoarele observaţii:

- Nu sunt supuse amortizării: terenurile, insclusiv cele împădurite; tablourile şi operele de artă; fondul comercial; lacurile; bălţile şi iazurile care nu sunt rezultatul unei investiţii; bunurile din domeniul public finanţate din surse bugetare; casele de odihnă proprii; locuinţele de protocol, navele, aeronavele, vasele de croazieră, altele decât cele utilizate în scopul realizării veniturilor; orice mijloc fix care nu îşi pierde valoarea în timp datorită folosirii, potrivit normelor;

- Amortizarea imobilizărilor corporale concesionate, închiriate sau în locaţie de gestiune se calculează şi se înregistrează în contabilitate de către entitatea care le are în proprietate;

- Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a imobilizărilor corporale;

- Cheltuielile aferente achiziţionării de brevete, drepturi de autor, licenţe, mărci de comerţ sau de fabrică şi alte valori similare, precum şi cheltuileile de dezvoltare care din punct de vedere contabil reprezintă imobilizări necorporale se recuperează prin intremediul deducerilor de amortizare liniară pe perioada contractului sau pe durata de utilizare, după caz. Cheltuileile aferente achiziţionării sau producerii programelor informatice se recuperează prin intremediul deducerilor de amortizare liniară pe o perioadă de 3 ani. Pentru brevetele de invenţie se poate utiliza şi metoda degresivă sau accelerată.

- Regimul de amortizare pentru imobilizări corporale se determină conform următoarelor reguli:

- În cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;

- În cazul echipamentelor tehnologice, respectiv a maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor, precum şi pentru computere şi echipamente periferice ale acestora, entităţile pot opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată;

- În cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, entităţile pot opta pentru metoda liniară sau degresivă.

Elementele şi durata amortizării

IAS 16 ”Imobilizări corporale ” precizează că valoarea amortizabilă este costul activului sau o altă valoare substituită în situaţiile financiare, din care s-a scăzut valoarea reziduală.

Costul activului reprezintă suma plătită în numerar sau echivalente de numerar, ori valoarea justă a altor contraprestaţii efectuate pentru intrarea unui activ, la data achiziţiei sau a construcţiei acesteia.

Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere estimează că o va obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor de cesiune previzionate.

Valoarea reziduală a unui activ este deseori nesemnificativă şi poate fi ignorată în calculul valorii amortizabile. Dacă se apreciază a fi semnificativă, aceasta se estimează la data achiziţionării sau la data oricărei reevaluări ulterioare a activului pe baza valorii realizabile unor active similare care au ajuns la sfârşitul duratei de viaţă şi care au fost exploatate în condiţiile în care urmează să fie folosit şi activul respectiv. Valoarea reziduală brută în toate cazurile este diminuată de costurile estimate de vânzare a activului, la sfârşitul duratei de viaţă.