Personalitatea Criminalului în Serie

CAPITOLUL I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE

SECŢIUNEA 1: NOŢIUNEA JURIDICĂ DE INFRACŢIUNE

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative şi anume:

a) reprezintă o faptă, o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

b) această faptă este comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat, conştient şi responsabil (are răspundere penală);

c) fapta respectivă este incriminată şi sancţionată de legea penală.

Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă anumitor persoane şi constitutivă de efecte juridice, adică de răspundere penală.

Pentru acest motiv, numai în prezenţa unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancţionarea persoanei vinovate. Trebuie să existe, în consecinţă, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârşită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistenţa uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (iligalitate, vinovăţie, incriminarea) conduce, practic la inexistenţa delictului sau a crimei ca atare.

Principiul legalităţii delictului şi sancţiunii („nullum crimen sine lege”, „nulla poene sine lege”) este înscris la loc de frunte în marea majoritate a legislaţiilor penale moderne, reprezentând suprema garanţie a respectării drepturilor şi libertăţilor individuale. Din nefericire, acest principiu a fost neglijat sau ignorat de unele sisteme penale totalitariste şi înlocuit cu principiul „analogiei” delictului, ceea ce a condus la comiterea unor abuzuri judiciare împotriva unor persoane nevinovate.

Definirea şi circumscrierea delictului prin cele trei trăsături menţionate au nu numai o importanţă teoretică generală, cât şi una practică, permiţând:

a) includerea, în categoria delictelor şi crimelor, numai acele acţiuni şi fapte care întrunesc cumulativ aceste trăsături (de pildă, nu reprezintă delict fapta comisă de un individ, care este lipsit de discernământ sau de răspundere penală, sau săvârşirea unei fapte care, deşi este imorală, nu este incriminată de legea penală);

b) delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor de drept, care nu afectează însă ordinea socială şi normativă şi nu periclitează viaţa şi securitatea indivizilor, grupurilor, instituţiilor (cum sunt, de pildă, contravenţiile, delictele civile, abaterile disciplinare sau administrative, faţă de care sunt adoptate sancţiuni civile, disciplinare, financiare, contravenţionale, etc.).

Clasificarea faptelor antisociale în delicte şi crime se face în funcţie de două criterii:

a) cel al gravităţii, ţinându-se cont de valoarea pagubei produse, valoarea obiectului lezat, felul şi modalitatea de comitere a faptei, etc;

b) cel al sancţiunii aplicate. Pe această bază, în unele sisteme penale, din luna iulie 2005 în vigoare şi în Codul Penal Român, acţiunile ilicite îndreptate împotriva siguranţei statului, vieţii persoanelor, sau împotriva unor bunuri şi valori deosebite, care au produs efecte grave sau sunt comise prin violenţă, cruzime, fraudă şi corupţie sunt considerate crime, în timp faptele comise împotriva unor valori şi bunuri mai puţin importante, din neglijenţă sau culpă sunt incriminate ca delicte.