Legislația națională privind protecția consumatorului

Introducere

Preliminarii. Noțiunea de drept al consumatorului

Operatorii economici oferă pe piață produse și servicii care sunt destinate să satisfacă anumite nevoi și trebuințe ale consumatorilor, iar prin metode și tehnici de marketing, desfășoară acțiuni de promovare al lor și de convingere al consumatorilor privind utilitatea acestora.

Pe de altă parte, consumatorii nu dispun de resurse suficiente și nici nu desfășoară o activitate sistematică recunoaștere a nevoilor și trebuințelor reale, a modurilor în care ele trebuie satisfăcute. De asemenea, consumatorul se bucură de oferta a numeroase bucuri și servici, dar în același timp este supus riscului de a cădea victima unor oferte lipsite de onestitate, agresiunii unui marketing care induce în eroare, sau pur și simplu se poate înșela în așteptările sale.

În acest mod, se poate lesne observa că operatorii economici și consumatorii se găsesc într-un raport dezechilibrat, în mod obiectiv, în defavoarea consumatorilor, chiar dacă ei, cu nevoile și trebuințele lor, sunt originea și, în același timp, punctul final al activității operatorilor economici.

Tocmai acest raport dezechilibrat între operatorii economici și consumatori, imposibilitatea financiară și juridică a consumatorului de a se confrunta cu operatori economici de pe o poziție de egalitate au impus protecția de către stat a părții slabe în acest raport juridic prin elaborarea unei legislații speciale, luând naștere astfel, o nouă ramură a dreptului, și anume dreptul consumului sau dreptul consumatorului.

Autoritățile statului încearcă prin măsuri legislative bine venite să protejeze consumatorul, dar acestea nu sunt suficiente. Consumatorul trebuie să-și cunoască drepturile, să se ferească de riscurile de a fi înșelat și să știe cum să obțină compensații când constată că a fost o victimă inocentă.

Societatea civilă poate și trebuie să contribuie la realizarea acestui deziderat prin mijloacele sale, în primul rând prin educarea consumatorului.

Potrivit art.1 alin.1 din O.G.nr.21/1992, republicată, cu modificările ulterioare^(1)), statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea de consumator, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici incorecte, participării acestora la fundamentarea și luarea decizilor ce îi interesează în calitate de consumator.

Plecând de la textul de lege mai sus amintit, putem defini dreptul consumatorului ca fiind acea ramură a dreptului care reglementarea raporturile juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a servicilor finaciare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării, drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumator.

Așadar, dreptul consumatorului a apărut din nevoia de a atenua nepotrivirea de forță economică dintre consumatori și firme și acoperă o gamă largă de probleme cum ar fi: răspunderea pentru prejudiciile produse de un bun, practicile comerciale neloiale sau politica de confidențialitate.

La nivelul Comunității Europene, inițierea politicilor de protecție și informare a consumatorilor a deputat - formal în 1975 - prin adoptarea unui ”Program preliminar al Comunității Economice Europene pentru o politică de protecție și de informare a consumatorilor”, program ce conținea și Declarația drepturilor consumatorilor care lipsea din legislația comunitară.

O importanță deosebită a avut-o, mai apoi, adoptarea în 1985, de către O.N.U. a Rezoluției nr.39/2048/1985 ”Principiile directoare privind protecția consumatorilor” semnată de toate statele membre, care se obligau să adopte politici naționale pentru respectare ei.

În România problema protecției consumatorului a apărut abea după 1989; deși au mai existat și anterior anului 1992 o serie de acte normative care se refereau la problematică protecției consumatorilor ( cum ar fi: Legea nr.12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale etc.), o aplicarea majoră a statului către protecția consumatorilor a avut loc de abea cu adoptarea O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, și, ulterior, cu adopatarea seriei de acte normative sectoriale ce au acoperit vidul de legislație existent până la acel moment.