Căsătoria în Dreptul Roman

1. Generalităţi

Izvoarele dreptului roman ne fac cunoscute mai multe definiţii ale căsătoriei: prima aparţine juristului Modestin din sec. III e.n. (căsătoria este „unirea bărbatului cu femeia, comunitate a întregii vieţii, o împărtăşire a dreptului divin şi uman” – nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini atque humani iuris communicatio”) iar a doua e cuprinsă în manualul de drept (Institutiones) al împăratului Iustinian (căsătoria este „unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viaţă de nedespărţit” – viri et mulieris coniunctio individuam consuetudinem vitae continens). În viaţa romană domina aşa-zisa căsătorie „solemnă” (cum manu) în cadrul căreia soţia supusă unei autorităţi maritale ce-i acorda şefului de familie un drept de viaţă şi de moarte asupra ei, nu era întotdeauna părtaşa unei egale comunităţi de viaţă.

În pofida încercărilor unor jurişti consulţi romani de a o idealiza, căsătoria romană (iustae nuptiae, matrimonium legitimum) a apărut, ca şi alte creaţii ale dreptului roman, ca un reflex al spiritului individualist, generat de proprietatea privată, înscriindu-se, la rându-i, printre formele de manifestare ale omnipotenţei lui pater familias, care definea relaţiile din sânul familiei romane. Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea bărbatului. În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată prin căderea femeii sub puterea bărbatului. La sfârşitul Republicii, în condiţiile manifestării expansionismului roman, romanii s-au îmbogăţit şi au intrat în contact cu alte culturi şi civilizaţii. Devenind iubitoare de lux şi dornice de independenţă, femeile romane au început din ce în ce mai frecvent să evite căsătoriile, preferând uniunile nelegitime. Întrucât fenomenul era de natură să pună în pericol stabilitatea instituţiei familiei, romanii au devenit mai concesivi şi au creat o nouă formă de căsătorie, căsătoria fără manus, prin efectele căreia femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias de origine. Căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei primitive, a căzut astfel treptat în desuetudine, fiind în cele din urmă înlocuită de noua formă de căsătorie.

2. Condiţiile de formă ale căsătoriei

Căsătoria era precedată, de regulă, de logodnă (sponsalia) care îmbrăca forma unei promisiuni de căsătorie realizate printr-un contract verbal (sponsio). La origine, acesta se încheia între cei doi paters familiae. Un şef de familie putea să-şi logodească fiica chiar şi împotriva voinţei acesteia; consimţământul fiului era însă necesar. Mai târziu convenţia de logodnă se încheia chiar de către viitorii soţi, cu autorizarea părinţilor. Vârsta minimă pentru logodnă era de 7 ani, iar impedimentele la logodnă erau aceleaşi ca la căsătorie. Logodna nu impunea soţilor obligaţia de a se căsători, orice clauză contrară fiind considerată nulă. Dat fiind însă caracterul contractual al logodnei, ruperea nejustificată a acesteia putea conduce la plata de despăgubiri sau, mai târziu, la pierderea darurilor de logodnă făcute sau primite. Cel care, fără a denunţa logodna, se logodea din nou sau se căsătorea cu altă persoană risca infamia.