Căsătoria în Dreptul Roman

Noţiuni introductive

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de creare a puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului. Autorii explică această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa bărbatului de a fi sigur de fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau să-i moştenească. Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era dată în mod absolut în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de structură socială, apărea la vechii romani ca un reflex al spiritului individualist, generat de instituţia proprietaţii-putere. În ultimă instanţă, femeia nu era decât un instrument supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente constitutive ale familiei, cu rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.

Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane prin interesul lui pater familias de a-şi asigura fidelitatea soţiei şi, prin aceasta, certitudinea partenităţii faţa de urmaşii care veneau la moştenirea bunurilor sale: “Ea se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă”.

Definiţia lui Justinian potrivit căreia căsătoria era ‘’unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viată de nedespărţit’’ (viet mulieris coniunctio individuam consuetudim vitae continens) nu ne spune nimic despre conţinutul social al căsătoriei romane, fiindu-ne redată doar o imagine idilică a sa

Din definitia dată de Modestin căsătoriei: coniunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o comunitate pentru întreaga viată prin împărtăsirea dreptului divin si uman). rezultă că incă se mai păstra vechea conceptie romană despre căsătorie, evidentiindu-se trei elemente fundamentale:

- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definitie ce subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viata, fiind considerată o legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o afectiune trecătoare, sotii fiind uniti prin puternica legătură de cult;

- Comunicatio humani iuris vrea sa însemne că între soti se stabilea o comunitate desăvârsită în ce priveste bunurile materiale;

- Comunicatio divini însemna împărtăsirea femeii la cultul divin al bărbatului. Femeia, alături de sot, va îndeplini ceremoniile cultului, participând la toate riturile si formulele necesare pentru îndeplinirea obligatiilor fată de religia casnică si cultul strămosilor. ” Ceremonia nuntii era atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - si va avea efecte atât de grave încât nu trebuie să ne surprindă faptul că bărbatii considerau că această ceremonie nu este permisă decât pentru o singură femeie în fiecare casă”.

Din nefericire, vechile obiceiuri s-au alterat, conceptiile s-au schimbat, credinta religioasă s-a diluat, fapt ce a dus la slăbirea legăturii căsniciei, păstrându-se doar unele din cele trei elemente, si anume comunitatea în ce priveste bunurile materiale, femeia fiind determinată să contribuie la sarcinile căsătoriei sub forma dotei

În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată prin căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-au transformat fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei primitive, a căzut treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără manus (sinemanus). În căsătoria fără manus femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului, ci ramânea sub puterea lui pater familias de origine

Căsătoria cum manu ca si căsătoria sine manu, erau la fel de vechi, Legea celor XII Table le mentionează pe amândouă în acelasi timp. În Legea celor XII Table căsătoria era considerată un simplu contract civil între particulari, fără să existe necesitatea unei ceremonii sau interventia vreunui organ al statului. Totusi, la început, probabil că multe căsătorii se încheiau prin anumite solemnităti. Aceste solemnităti precedau căsătoria si se realizau pentru ca sotia să intre în puterea sotului – manus

Căsătoria cum manu.

În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Drept urmare bunurile sale, întreaga avere dacă fusese sui iuris sau numai zestrea dacă fusese alieni iuris, deveneau proprietatea bărbatului Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei fiice (loco filiae mariti), sau tatăl soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate, iar faţă de proprii copii ea era considerată ca o soră (loco sororis).