Tutelă și curatelă în dreptul român

NOŢIUNI GENERALE

Ideea de incapacitate apare la Roma destul de târziu. Ceea ce numim instituţii de ocrotire a incapabililor, şi anume tutela si curatela, erau pe vremea aceea instituţii prin care familia se proteja împotriva unor categorii de şefi de familie sau împotriva femeilor sui iuris. Lipsiţi de supraveghere, aceşti şefi de familie, pentru că erau nebuni, risipitori, impuberi, puneau în primejdie prin actele lor de dispoziţie adesea necugetate, averea comună a familiei a cărei conducere în baza cutumei o aveau . În ceea ce priveşte femeile sui iuris, erau socotite în concepţia romană primitivă, ca fiind nestatornice în gândire (levitas animi) şi în consecinţă fără posibilităţi de a-şi administra în mod corespunzător propriile afaceri.

Pentru a veni în ajutorul acestor incapabili, ordinea juridică a creat două instituţii: tutela şi curatela. Ideea cã tutela ar fi o instituţie de protecţie a incapabilului (impuberului) apare abia în definiţia dată de Servius Sulpicius. El definea tutela ca o putere instituită asupra copilului pentru a-l proteja, deorece el singur nu se putea apăra ( vis ac potestas in cupite libero ad tendum eum qui propter aetatem se defendere nequit). Definiţia se referă la aspectul patrimonial al protecţiei incapabilului, singurul aspect care interesa familia patriarhală.

Datorită schimbărilor social-economice survenite în sânul societăţii romane, între războaiele punice şi finele Republicii, familia agnatică (civilă) îşi pierde din importanţa ei, căci, pe primul plan se impune, ca o consecinţă a recunoaşterii treptate a rudeniei de sânge, familia cognatică. În noua familie cognatică interesele individuale ale membrilor de familie, şi cu atât mai mult ale persoanelor incapabile, se bucură de o atenţie deosebită. Tutela si curatela urmăresc din ce în ce mai mult asigurarea intereselor celor incapabili şi tot mai puţin a rudelor civile. Păstrându-şi structura, tutela si curatela se transformă treptat în adevărate sarcini publice (munera publica) menite să ocrotească interesele patrimoniale ale incapabililor lipsiţi de ajutor si supraveghere.

Există două feluri de incapacităţi: una de drept, alta de fapt. Incapacitatea de drept este caracterizată prin aceea că de obicei este o pedeapsă şi atinge nu numai exercitarea drepturilor, dar chiar posibilitatea de a avea drepturi. Din contră, incapacitatea de fapt atinge numai folosinţa sau exercitarea drepturilor, lăsând întreaga capacitate de a avea drepturi.

Incapacitatea de fapt era uneori absolută ca în cazul nebunului sau al copilului care nu poate vorbi corect (infans), adică până la vârsta de 7 ani. Alteori este relativă ca în cazul prodigilor, deoarece pot incheia acte prin care îşi fac condiţia mai bună, de pildă dobândesc un lucru, dar nu pot să-şi facă situaţia mai rea, de pildă nu pot să se oblige la plata unei sume de bani. Tutela a funcţionat când exista o incapacitate de fapt din cauza vârstei sau sexului: tutela impuberum şi tutela mulierum; curatela (cura) a fost întrebuinţată în cazuri de lipsuri mintale sau în alte cîteva împrejurări speciale.

I. TUTELA

Caracterul originar al tutelei romane se deosebea radical de cel al tutelei moderne. Tutela nu a fost o măsură de protecţie pentru incapabil, ci o potestas, ca puterea pãrinteascã, şi manus, o măsură luată în interesul celui chemat să o exercite. Tutela a fost un drept, iar nu o îndatorire. Este adevărat că destul de curând această noţiune primitivă se transformă, tutela devenind o ocrotire instituită de dreptul civil în folosul acelora care nu au experienţa necesară pentru a se apăra, spre a încheia un civile negotium, spre a figura intr-un proces . Cuvântul tutelă se formează de la verbul tueor, de unde vine şi forma tuitor, tutor, conţinând ideea de ocrotire, protecţie.

Instituirea tutelei

Tutela se instituie în trei moduri: prin testament, lege sau actul magistratului competent; de aici deosebirea: tutela testamentaria, legitima, dativa. Există şi alte tutele, care se numesc fiduciare, acelea care ne revin nouă când manumitem, un individ deja liber, mancipat nouă fie de ascendent, fie de un coempţionator .

- Tutela testamentară

Prin testament pater familias putea numi tutor pentru persoanele de sub autoritatea sa; aşadar, pentru impuberii care prin decesul părinţilor ar deveni sui iuris şi pentru femeia rămasă văduvă până la recăsãtorie. Tutoris datio era un atribut al puterii şefului de familie, al cărui exerciţiu a fost recunoscut in cele XII Table prin dispoziţia uti legassit super pecunia tutelave sua rei ita ius esto, şi se impunea printr-o formă sacramentală, în mod imperativ. Un tutore poate fi foarte bine dat astfel: „Eu dau tutore copiilor mei pe L. Titius”; sau: „Soţiei mele îi dau tutore pe L.Titius”. Dar chiar dacă s-ar fi scris aşa: „Copiilor mei sau soţiei mele, Titius sa le fie tutorele” , încă se inţelege că acela a fost dat corect .Când tutorele nu a fost numit în forma cuvenită, atunci avea loc confirmatio din partea autorităţii .