Ocrotirea minorului - protecția copilului aflat în dificultate

CAPITOLUL I

OCROTIREA PĂRINTEASCĂ.

Secţiunea 1

Noţiune şi reglementare

Prin noţiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor minori. Instituţia ocrotirii părinteşti este tratată în titlul III, capitolul I, secţiunea I din Codul familiei sub denumirea de “Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori”, care se completează cu dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate. Ea înlocuieşte instituţia “puterii părinteşti” din vechea legislaţie (art. 325-341 Cod civil) care era definită ca totalitate a drepturilor acordate de lege părinţilor asupra persoanei şi bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor şi neemancipat.

În aceasta noţiune se cuprindeau: dreptul de supraveghere şi de corecţie, care reveneau în primul rând tatălui, dar şi datoria de a întreţine copilul. Părinţii aveau de asemenea dreptul de uzufruct sau de folosinţă legală asupra patrimoniului copiilor lor.

Potrivit legislaţiei actuale în privinţa ocrotirii minorilor, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinţi, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creşteri şi educări a copiilor minori. Astfel concepută, instituţia ocrotirii părinteşti este în strânsă legătură cu funcţia educativă a familiei, de educare şi formare pentru viaţă a copiilor minori. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituţia ocrotirii părinteşti este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcţia educativă, ea vizând nu numai drepturile şi obligaţiile referitoare la persoana copilului minor, ci şi pe cele referitoare la bunurile acestuia.

Prin ocrotirea părintească se îndeplineşte în acelaşi timp un scop personal ce constă în creşterea, educarea şi pregătirea pentru viaţă a copilului minor, şi un scop social, acela al creşterii şi al educării copilului minor în conformitate cu normele morale şi cu regulile de convieţuire socială. Ocrotirea părinteasca se exercită tot timpul cat copiii sunt minori, cu excepţia cazului în care minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu prin casatorie (art. 8 alin. 3 din Decretul nr.31/1954). Capacitatea de exerciţiu astfel dobândită nu se pierde în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ sau al încetării ei prin deces, ci numai în cazul nulităţii absolute sau relative a căsătoriei.

România a ratificat o serie de convenţii internaţionale în materia protecţiei copiilor şi a căror dispoziţie se aplică în baza art.11 alin2 şi art.20 alin.2 din Constituţie, din care amintim următoarele:

• Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei , încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la care ţara noastră a aderat prin Legea nr. 101/1991;

• Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care ţara noastră a aderat prin Legea nr. 100/1992 şi care are ca obiect înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant, precum şi de a face să se respecte efectiv celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea, care există într-un stat contractant;

• Convenţia asupra jurisdicţiei, legilor aplicabile, recunoaşterea, impunerea şi cooperarea cu privire la responsabilităţile părinţilor şi la măsurile de protecţie a copiilor semnată la Haga la 19 octombrie 1996, prin care s-a revizuit Convenţia de la Haga din 1961, dar care nu a fost încă ratificată de România.

Începând cu 1995, când România şi-a depus candidatura pentru a adera la Uniunea Europeană, sistemul de protecţie a copilului a devenit un subiect important în contextul aderării României, datorită faptului că respectarea drepturilor copilului este unul dintre criteriile politice pentru integrarea europeană.

Reforma a demarat în 1997 şi a condus la descentralizarea sistemului administrativ de protecţie a copilului. De asemenea, scopul acestei reforme a fost acela de a preveni abandonul şi de a crea servicii alternative, precum: centre de ocrotire de tip familial, centre de îngrijire de zi, centre de consiliere, reţele de asistenţi maternali, etc.

Conform Raportului de Ţara 2004, în ceea ce priveşte drepturile copilului s-au înregistrat progrese continue în reforma sistemului de protecţie a copilului, prin închiderea unor instituţii mari de tip vechi şi crearea de servicii alternative. Numărul total al copiilor din centrele de îngrijire este de 37.000. Aproximativ 85 de instituţii mari funcţionează încă, multe dintre ele fiind furnizori de educaţie specială instituţionalizată. În general, condiţiile de viaţa sunt corespunzătoare. Ar trebui acordata o atenţie deosebită exercitării drepturilor parentale şi facilitării contactului dintre copiii aflaţi în îngrijire publică şi părinţii lor, în cazul în care acesta este în interesul copilului.