Ocrotirea Copilului prin Mijloacele de Drept Civil

ARGUMENT

Se spune adesea că cel mai frumos capitol al vieţii îl reprezintă copilăria deoarece este lipsită de grijuri, de zbucium, de teamă. Potrivit art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă”. Acest sentiment de siguranţă pe care perioada copilăriei îl inspiră multora, nu vine însă de la sine. Pentru ca un copil să se simtă în siguranţă, este nevoie de contribuţia părinţilor, care să îşi asume această misiune de a-şi proteja odraslele cu orice preţ, dar şi de intervenţia legiuitorului.

Familia este celula de bază a societăţii, iar atunci când predomină familiile sănătoase, vom avea o societate cu prestigiu. Cu toate acestea, nu toţi înteleg responsabilitatea care le revine în calitatea de părinţi, astfel încât a fost nevoie de o reglementare clară, precisă, care să stabilească care sunt drepturile părinţilor şi, mai ales, îndatoririle în ce priveşte copilul.

Ocrotirea copilului nu este necesară doar pentru că acesta este vulnerabil, nefiind capabil nici fizic dar nici psihic să îşi poarte singur de grijă, ci şi datorită faptului că dacă privim în perspectivă, copiii reprezintă viitorul. Este important şi totodată necesar ca legiuitorul să se implice în fiecare aspect al ocrotirii, al protejării copilului, veghind asupra dezvoltării sale armonioase, într-un cadru adecvat nevoilor fizice, psihice şi emoţionale pe care omul le are la vârsta fragedă a copilăriei.

Ocrotirea copilului prezintă un aspect important atât pe plan naţional cât şi internaţional. În acest sens, Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede în Preambul că datorită lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, fiecare copil “are nevoie de o protecţie şi de îngrijire speciale, şi, în mod deosebit, de o protecţie juridică adecvată, înainte şi după naştere.”

Dreptul s-a ocupat dintotdeauna de ocrotirea persoanei fizice, însă astăzi prin desăvârşirea drepturilor omului, el reliefează această instituţie mai mult ca oricând. Totalitatea mijloacelor juridice folosite în scopul ocrotirii omului formează sistemul mijloacelor de ocrotire a persoanei fizice, caracterizat în literatura juridică ca o „unitate în diversitate”. Unitatea sugerează că finalitatea lui este ocrotirea omului, iar diversitatea este urmarea faptului că acest sistem este alcătuit din mijloacele juridice de ocrotire furnizate de fiecare ramură de drept. În consecinţă, fiecare ramură de drept are mijloace proprii de ocrotire a persoanei fizice, fiecare sistem fiind alcătuit tocmai din mijloace juridice de ocrotire de ramură, cum ar fi de drept civil, de drept comercial, de dreptul familiei, de dreptul muncii, de drept financiar, etc.

Necesitatea protejării unor interese naţionale şi existenţa unor categorii de persoane fizice cărora trebuie să li se asigure o protecţie speciale, au avut ca rezultat adoptarea de reglementări care conturează regimuri juridice diferite pentru diferite categorii de persoane fizice. Procedurile privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi a consiliului de familie care trebuie să soluţioneze în regim de urgenţă aceste cereri (art. 107 C.civ.).

Astfel, ocrotirea minorilor se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament, dar şi prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege (art. 106 alin. 1 C.civ.). Pe lângă aceste mijloace de ocrotire a copilului, există şi altele, cum ar fi: încredinţarea minorului unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat, încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane, plasamentul copilului la o familie sau o persoană, etc.

Sediul materiei îl constituie Codul Civil, Cartea I, Titlul III – Ocrotirea persoanei fizice – art. 104-186, precum şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care cuprinde reglementări importante în domeniul ocrotirii copilului. Constituţia României prezintă importanţă ca sediu al materiei în domeniul egalităţii instituite între copiii proveniţi din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi, în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti.

Mai apoi, Codul Penal reglementează răspunderea penală a părinţilor pentru săvârşirea faptelor ce au un grad ridicat de periculozitate socială şi răspunderea penală a tutorelui. Totodată, Codul Penal cuprinde reglementări despre situaţia minorului care săvârşeşte fapte penale dar care nu răspunde penal.

Dintre reglementările internaţionale amintim: Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată de ţara noastră în 1990), Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu protocoalele adiţionale (ratificată de România în 1994).