Contractul de Împrumut

1.1 Contractul de împrumutul. Noţiune

Împrumutul este contractul prin care împrumutatul primeşte de la împrumutător un lucru, cu obligaţia de a-l restitui, după ce se va servi un timp de el, fără să datoreze nimic în schimbul folosinţei.

Codul civil al Republicii Moldova reglementând contractul de „împrumut” (art. 867-874) se referă doar la împrumutul de consumaţie (mutuum), nu şi la împrumutul de folosinţă (comodat) reglementându-le aparent ca contracte total diferite. Confuzia este creată de oferirea mutuum -ului cu titlu de denumire legală a termenului „împrumut”.

Nevăzând raţiunea unei astfel de reglementări, propunem cu titlu de lege ferenda deosebirea de către Codul civil a celor două varietăţi de împrumut, în funcţie de uzul de care este susceptibil lucrul predat spre utilizare.

Când obiectul contractului face parte dintre bunurile consumptibile (prin natura sa şi prin intenţia părţilor) şi trece în proprietatea împrumutatului, care trebuie să restituie o cantitate echivalentă de lucruri de aceeaşi specie şi calitate, contractul să poarte denumirea de împrumut de consumaţie (mutuum) (art. 867).

Dacă însă obiectul poate să fie folosit fără a-şi epuiza substanţa şi fără a deveni proprietatea împrumutatului, care are obligaţia să-l restituie în natură, în însăşi individualitatea sa, contractul să se numească împrumut de folosinţă sau comodat (art. 859).

În ambele ei aspecte, operaţiunea avantajează pe împrumutat, care deţine rolul de beneficiar. El realizează un profit gratuit, fiindcă se foloseşte în interesul său exclusiv de lucrul primit, fără să procure, în principiu, vreun echivalent celeilalte parţi pentru această utilizare.

Serviciul pe care împrumutătorul îl face cocontractantului său constă în faptul că se privează pentru un timp determinat de folosinţa unui bun al său, din dorinţa altruistă de a îndatora pe cealaltă parte, cu care în genere se găseşte în relaţii de rudenie ori de prietenie.

Actul de binefacere lasă însă intact patrimoniul împrumutătorului, chiar dacă prin natura sa contractul implică transferarea proprietăţii bunului predat spre folosinţă (ca în împrumutul de consumaţie), fiindcă obiectul remis beneficiarului trebuie să fie întotdeauna restituit la scadenţă, fie în natură (comodat), fie prin echivalent (mutuum). Operaţiunea se distinge prin urmare de liberalităţi, care presupun o translaţie definitivă de proprietate de la dispunător la gratificat.

Împrumutul reprezintă în schimb, sub raportul gratuităţii, similitudini cu mandatul ori cu depozitul; el se analizează ca un contract dezinteresat, un bun oficiu prietenesc.

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE (PROPRIU-ZIS)

1. Noţiuni generale privind împrumutul de consumaţie

1.1 Definiţie. Caractere juridice

Codul civil al Republicii Moldova defineşte contractul de împrumut de consumaţie (propriu-zis), cunoscut din dreptul roman sub denumirea de mutuum, la art. 867. Potrivit acestui text de lege „prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date”.

Împrumutul de consumaţie, ca şi comodatul, este un contract real, care nu se poate naşte valabil fără tradiţiunea lucrului de la împrumutător la împrumutat.

În literatura de specialitate s-a considerat eronat că împrumutul de consumaţie (mutuum) ar fi un contract consensual, fiind valabil încheiat din momentul realizării acordului părţilor asupra tuturor condiţiilor esenţiale.

În sprijinul considerării acestei concepţii ca eronate invocăm prevederile art. 868 Cod civil potrivit căruia „în cazul în care împrumutătorul nu-şi execută obligaţia de a da cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat”. Deci, potrivit Codului civil, împrumutătorul nu răspunde de neexecutarea obligaţiei asumate iar împrumutatul nu va putea cere în nici un caz executarea silită sau rezilierea contractului.

De fapt împrumutatul nu va putea cere nimic altceva decât repararea unui eventual prejudiciu. Lipsa oricărei răspunderi în aceste cazuri îşi are temeiul în inexistenţa vreunui contract de împrumut care să fie încheiat valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Repararea unui eventual prejudiciu de către împrumutător se sprijină, credem, pe principii de echitate.

Având în vedere cele expuse conchidem că caracterul real al împrumutului - atât de consumaţie cât şi de folosinţă - este consacrat indirect de Codul civil.

În cazul în care acordul de voinţe se realizează fără a se face şi tradiţiunea materială a lucrului, ia naştere un antecontract de împrumut de consumaţie (propriu-zis), din care decurge obligaţia (de a face) de a încheia în viitor contractul real prin tradiţiunea materială a bunului împrumutat.

Spre deosebire de comodat, care poate avea ca obiect doar bunuri nefungibile, împrumutul de consumaţie poate avea ca obiect doar bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, el fiind un contract translativ de proprietate prin care împrumutatul devine proprietarul lucrurilor împrumutate, cu toate consecinţele legale care decurg de aici.

Împrumutul de consumaţie este un contract unilateral, dând naştere la obligaţii doar în sarcina împrumutatului, nu şi a împrumutătorului.

În sfârşit, spre deosebire de comodat, care este esenţialmente gratuit. Împrumutul de consumaţie poate fi atât gratuit, adică fără contraechivalent în privinţa împrumutătorului, dar şi oneros, legea îngăduind ca împrumutătorul să obţină un contraechivalent (dobândă) în schimbul împrumutului acordat de el (art. 867 alin. (2) Cod civ.).

Împrumutul acordat de lombard sau de asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor este întotdeauna oneros, în virtutea prevederilor legale.

Împrumutul este un contract translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunurilor împrumutate şi suportând riscurile pieirii fortuite.