Dreptul de Servitute

Consideratii generale

Notiune. Potrivit dispozitiilor art. 576 C. civ., servitutea este o sarcina impusa asupra unui imobil pentru uzul si utilitatea unui imobil avand un alt proprietar.

Dreptul de sine statator. Dreptul de servitute ca drept real de sine statator, dezmembramant al dreptului de proprietate are ca trasatura esentiala imprejurarea ca este conceput ca servind uzului si utilitatii unui fond, unui imobil. In orice mana s-ar afla acest fond, proprietarul sau va avea intotdeauna posibilitatea sa sa exercite servitutea. Am vazut ca in dreptul roman aceste servituti se numeau reale sau prediale, pentru a le delimita de cele personale care erau in folosul unei persoane (uzufructul,uzul,abitatia).

Servitutea este un drept numai in privinta fondului dominant, deoarece cu privire la fondul dominat ea este o sarcina care margineste si restrange proprietatea acestui fond in folosul fondului dominant, ce dobandeste astfel o intindere mai mare. Asadar, spre deosebire de celelalte dezmembraminte, care atrag desprinderea unor atribute ale proprietatii din mana proprietarului, pentru ca ele sa fie exercitate de alte persoane, servitutea este o simpla sarcina care se impune ca o limitare a exercitiului atributelor dreptului de proprietate de catre titularul initial, care, in realitate, nu pierde nici unul dintre ele prin instituirea servitutii.

Doctrina. Definitie. In doctrina, dreptul de servitute a fost definit ca un drept real principal derivat, perpetuu si indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul si utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile ce apartin unor proprietari diferiti. Un alt autor, criticand definitia legala pentru faptul ca nu arata natura juridical a sarcinii ce greveaza un fond in favoarea celuilalt, arata ca servitutea este un drept real care impune unui fond, numit fond aservit, o anumita sarcina in favoarea altui fond, numit fond dominant, care apartine altei persoane.

Caracterizare. Pornindu-se de la imprejurarea ca, sunt servituti propriu-zise numai cele stabilite prin fapta omului, iar toate celelalte, desi incluse in Codul civil in capitotul intitulat “Despre servituti“, sunt numai limitari normale ale dreptului de proprietate, s-a aratat ca servitutea este un drept real, accesoriu, perpetuu si indivizibil, instituit printr-un act unilateral sau bilateral de vointa care confera proprietarului unui imobil, denumit fond dominant, unele prerogative asupra imobilului, denumit fond aservit, apartinand altui proprietar, obligat sa suporte sarcinile impuse in favoarea fondului dominant, altele decat cele ce reprezinta limitari normale ale dreptului de proprietate determinate de ocrotirea unor interese sociale si asigurarea bunei vecinatati.

Istoric

La Roma, servitutile reale (denumite „servitudes praediorum”) apar foarte devreme, in interesul agriculturii, probabil ca urmare a impartirii terenurilor intre membrii gintilor. Legea celor XII table citeaza deja servitutile de trecere, de acces la puturile cu apa si servitutile de apeduct.

Servitutile urbane sunt de data mai recenta, ele datand probabil de la incendierea Ronei de catre gali si din necesitatea unei reconstructii rapide a urbei. Foarte numeroase servituti, rurale si urbane, au fost stabilite la Roma si in jurul Romei, inainte chiar de degajarea notiunii moderne de „servitute”.

Tot asa dupa cum romanii confundau, la origine, dreptul de proprietate cu obiectul sau, ei nu distingeau nici servitutea lucrului de lucrul asupra caruia se exercita: titularul servitutii avea un drept cuprins in terenul altuia si nu un drept de trecere.

Deci, se admitea, in acea epoca, posesia si uzucapiunea servitutilor considerate ca lucruri corporale. Asa incat, romanii au degajat notiunea de „drept real” avand in vedere servitutile, mult mai devreme decat au avut in vedere proprietatea. Distingand acest drept al lucrului asupra carora se exercita servitutea, ei au analizat servitutea ca un „jus in re aliena” (un drept asupra lucrului altuia).

Notiunea de „possessio juris” sau cvasi-posesiunea nefiind inca nascuta, romanii, atunci cand au precizat notiunea de servitute, au refuzat sa admita posesia servitutilor si, chiar mai mult, o lege Scribonia foarte veche suprima uzucapiunea servitutilor. Mult mai tarziu, in timpul imperiului, s-a revenit la cvasi-posesiunea si la uzucapiunea dreptului real de servitute.

Facand o analiza foarte exacta, romanii considerau servitutea ca un drept real care greveaza un imobil si nu ca o obligatie personala – o datorie – a proprietarului fondului servant. Acest drept real era stabilit in profitul altui fond, nu in profitul unei persoane determinate; rezulta de aici ca servitutea reala in opozitite cu servitutile personale era perpetua, in timp ce uzufructul era viager.