Dubla impunere - reducerea dublei impozitări pentru companiile transfrontaliere

1. Dubla impunere

1.1. Noțiune, caracteristici, context.

Dubla impunere poate fi definită ca aplicarea unor impozite comparabile de către două (sau mai multe) jurisdicții fiscale pentru același venit sau capital impozabil. Deși dubla impunere, în special cea economică, poate apărea și la nivel național, comunicarea de față se concentrează numai asupra situațiilor transfrontaliere. Aceasta reprezintă reprezintă ,,supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite". La originea fenomenului de dublă impunere se află acţiunea a două sau mai multe suveranităţi fiscale sau concurenţa a două sau mai multe competenţe fiscale.

Elemente care au favorizat apariţia dublei impuneri au fost caracterizate de procesul ireversibil de internaţionalizare, globalizare, mondializare a economiilor statelor lumii; de revoluţia tehnico – ştiinţifică; de dispariţia distanţelor geografice; de acţiuni complexe de cooperare economică şi industrială care depăşesc graniţele naţionale și de asemeneai, de un intens proces de internaţionalizare a pieţei mărfurilor.

Privind din perspectiva internațională, dubla impunere poate fi caracterizată ca un rezultat a unei duble rezidențe sau a impozitării atât în statul de rezidență, cât și în statul sursă, fenomenul de dublă impunere internaţională fiind definit şi ca „o impunere la impozite comparabile în două sau mai multe state a veniturilor sau elementelor de avere ale aceluiaşi contribuabil, pentru o perioadă de timp limitată”. Aceasta “se produce atunci când autorităţile fiscale a două sau mai multe state încasează concomitent impozite având aceeaşi incidenţă, în asemenea mod încât o persoană suportă o obligaţie fiscală mai grea decât dacă ar fi fost supusă unei singure autorităţi fiscale”.

Astfel, familiarizarea cu practica fiscală internaţională reprezintă o relevanță majoră în realizarea procesului de lărgire a cooperării economice şi financiare dintre diferite ţări. Dubla impunere juridică, poate deveni un impidiment în amplificarea relaţiilor economice, financiare, de credit, dintre diferite ţări.

Amplificarea relaţiilor economice, financiare şi de credit dintre statele uniunii europene, impune şi cunoaştere relevantă, atât a practicilor fiscale ale fiecărui stat membru, cât şi a reglementărilor existente pe plan european. În condiţiile economiei contemporane, circulaţia liberă a capitalurilor este o realitate, astfel că numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi economico-sociale din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări.

În legătură cu suveranitatea fiscală, unii autori arată că o entitate teritorială determinată, beneficiind sau nu de suveranitate politică, este considerată a se bucura de suveranitate fiscală în măsura în care ea dispune de un sistem fiscal cu anumite caracteristici.

1.2. Metode de evitare a dublei impuneri

În practica convenţională internaţională, evitarea dublei impuneri se asigură prin aplicarea a două metode şi anume: metoda scutirii (exonerării) (exemption method) şi metoda creditării (imputării) (credit method).

În cadrul metodei scutirii, statul de rezidenţă a beneficiarului unui anumit venit nu impozitează veniturile care, potrivit prevederilor convenţiilor fiscale, sunt impuse în celălalt stat, adică în statul de sursă sau în cel în care se află averea impozabilă, un sediu permanent sau o bază fixă. Această metodă are două variante şi anume:

– metoda scutirii totale, conform căreia statul de rezidenţă a beneficiarului veni¬tului, la determinarea venitului impozabil al unui rezident al său nu va lua în considerare venitul impozabil al acestuia în statul de sursă şi nici venitul aferent unui sediu permanent ori unei baze fixe din celălalt stat contractant. Astfel, el va lua în calcul numai restul venitului impozabil. În acest fel, practic prin neluarea în considerarea a unui anumit venit se acordă o scutire de impozit;

– metoda scutirii progresive, ceea ce înseamnă că venitul impozabil în celălalt stat con-tractant (care este statul de sursă a venitului, cel în care se află sediul permanent sau baza fixă) nu se impune în statul de rezidenţă a beneficiarului acelui stat. În schimb, acest din urmă stat îşi păstrează dreptul de a lua în considerare acest venit, atunci când determină impozitul aferent restului venitului. În acelaşi mod se procedează şi în cazul impozitării averii.

Conform metodei creditării, statul de rezidenţă calculează impozitul datorat de un rezident al său pe baza volumului total al veniturilor acestui subiect impozabil. Aceasta înseamnă că în venitul impozabil statul de rezidenţă include şi venitul impozabil din statul de sursă sau în statul în care se află averea producătoare de venit impozabil, ca şi venitul impozabil în statul în care se află sediul permanent sau baza fixă. El nu va lua în calcul, fireşte, venitul şi, respectiv, averea care nu sunt impozabile decât în celălalt stat contractant. Metoda aceasta cunoaşte, la rândul ei, două variante:

a) metoda creditării totale, potrivit căreia statul de rezidenţă deduce din impo¬zitul afe¬rent totalului veniturilor (averii) impozabile ale contribuabilului suma totală a impo¬zitului plătit de acesta în celălalt stat contractant;

b) metoda creditării ordinare, în baza căreia statul de rezidenţă deduce, cu titlu de impozit plătit în celălalt stat contractant, o sumă care poate să fie egală sau mai mică decât cea efectiv plătită statului de sursă.

Astfel, de exemplu, în cazurile în care cotele de impozit practicate în cele două state contractante sunt identice şi când cotele aplicate în statul de rezidenţă sunt mai mari decât cele din statul de sursă, creditul fiscal acordat de acest din urmă stat este egal cu suma impozitului plătit în statul de sursă. Atunci când cotele aplicate în statul de rezidenţă sunt mai mici decât cele practicate în statul de sursă, apar diferenţe, în sensul că statul de rezidenţă deduce din impozitul datorat de contribua¬bilul în cauză, cu titlu de credit fiscal, o sumă mai mică decât cea a impozitului efectiv plătit în statul de sursă, realizându se, practic, o evitare numai parţială (limitată) a dublei impuneri.