Indatoriile fundamentale ale cetățenilor în dreptul constituțional

ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

1. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Îndatorirea fundamentală este o obligaţie, care presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de scopurile societăţii organizate în stat, scopuri prevăzute de constituţii şi care este astfel o obligaţie de drept public.

Pe cale de consecinţă, pentru a fi diferenţiate de cele de drept privat obligaţiile de drept public sunt denumite îndatoriri.

Îndatoriile fundamentale sunt acele obligaţii cărora societetea la un anumit moment, le atribuie o valoare sporită, valoare ce se exprimă în regimul juridic special ce li se atribuie. Astfel spus, din multitudinea de obligaţii pe care un cetăţea le are, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale.

Având această valoare ele sunt înscrise ca atare în constituţie.

Strânsa interdependenţă dintre drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor nu a fost subliniată din primul moment al afirmării pe plan legislativ a ideii că indivizii se bucură de anumite drepturi fundamentale, opozabile statului.

Întrucat indată după revoluţiile americană şi franceză de la sfârşitul secolului al XIII-lea, în centrul luptei pentru răsturnarea vechiului regim a fost preocuparea de a face indivizilor să li se recunoască drepturi cât mai largi, nici declaraţiile drepturilor omului americane de atunci, nici Declaraţia franceză din 1789 nu cuprind prevederi referitoare la îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În aceste condiţii, abia în Constituţia franceză din 1975, după ce s-a conturat ideea că nu pot exista drepturi cetăţeneşti fără obligaţii fundamentale cetăţeneşti.

Plecând de la ideea că nu pot exista drepturi fără obligaţii şi că obligaţiile sunt o modalitate de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor, Constutuţia României din 1991 a consacrat capitolul ei III din titlul II îndatoririlor fundamentale.

Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului care stabilesc că omul are îndatoriri faţă de semeni săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să respecte drepturile recunoscute în pacte.

Termenul de îndatorire poate pune întrebarea de ce nu se foloseşte termenul de obligaţie, termen consacrat mai ales în dreptul privat. O asemenea problemă s-a ridicat şi în Adunarea Constituantă cu prilejul dezbaterii capitolului referitor la îndatoririle fundamentale din proiectul de Constituţie.

Utilizarea termenului de obligaţie nu a fost şi nu este acceptată, pentru că acest termen ar evoca obligaţia din dreptul civil.

În dreptul constituţional suntem în faţa unor obligaţii de drept public, rezultând chiar din constituţie şi având un conţinut complex

( juridic şi politic ). De aceea, termenul de îndatorire este folosit în cele două pacte prvind drepturile omului, menţionate şi mai sus, precum şi în alte constituţii cum sunt: Constituţia Spaniei ( art. 30, titlu I ), Constituţia Franţei ( preambulul Constituţiei din 1946,etc.). cât priveşte constituţiile române şi acestea au utilizat termenul îndatorire.

Asigurarea îndeplinirii îndatoririlor fundamentale, atunci cand nu sunt îndeplinite normal, de bună voie, revine autoritătilor publice şi se realizează prin coerciţie ( forţa coercitivă a statului ).

Pe cale de consecinţă, preluând o parte din elementele reţinute în doctrină, se poate spune că, îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii de drept public ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea prin convingere, iar în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului.

2. Universalitatea îndatoririlor fundamentale

Universialitatea drepturilor implică totodată şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului care arată că „ individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în pacte”. Acest principiu exprimă în fond legătura insolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intrcondiţionarea lor.

Într-o viziune largă şi desigur corectă, îndatoririrle devin garanţii ale drepturilor, pentru că pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui deci eforturi.