Normă conflictuală privitoare la bunuri în dreptul internațional privat

CAPITOLUL I. Aspecte generale

I.1. Bunurile şi drepturile reale

În practică şi în doctrină termenul de „bunuri” este folosit în mai multe accepţiuni: stricto sensu şi lato sensu.

Stricto sensu, prin „bun” se înţelege o valoare economică susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial . Această valoare economică este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului. Altfel spus, prin „bunuri”, în sens restrâns, se înţelege lucrurile care pot fi obiecte de drepturi şi obligaţii patrimoniale, precum şi operele de creaţie intelectuală şi energia de orice fel, în măsura în care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii patrimoniale . Drepturile cu conţinut personal, nepatrimonial privind operele de creaţie intelectuală nu sunt bunuri.

Lato sensu, prin „bun” este desemnat atât lucrul, cât si dreptul patrimonial ce are ca obiect acel lucru . Astfel, în sens larg înţelegem atât lucrurile, operele de creaţie intelectuală şi energia de orice fel, ca obiect al drepturilor si obligaţiilor patrimoniale şi acţiunile privitoare la bunurile în accepţiunea restrânsă .

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale, precum şi bunurile la care se referă, aparţinând unei persoane, pot fi considerate în individualitatea sau în universalitatea lor juridică. În mod corespunzător, se utilizează noţiunea de bunuri sau de patrimoniu.

Drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale, ius re, şi drepturi de creanţă, ius ad personam .

Drepturile reale sunt absolute. Opozabile erga omnes, titularul lor îşi poate exercita prerogativele direct şi nemijlocit, fără concursul unei alte persoane. Drepturile reale conferă un drept de urmărire şi un drept de preferinţă. Limitate ca număr, drepturile reale pot fi principale sau accesorii . Dreptul de proprietate, ca drept real, se confundă cu lucrul, dar celelalte drepturi reale nu se confundă cu lucru prezentând importanţă prin prerogativele pe care le conferă asupra lucrului şi care sunt altele decât cele ale dreptului de proprietate.

I.2. Obligaţia propter rem şi obligaţia scriptae in rem

Anumite obligaţii care corespund unor drepturi de creanţă sunt caracterizate printr-o opozabilitate mai largă, nemaifiind legate strict de persoana debitorului iniţial determinat. Probleme speciale apar în legatură cu obligaţia reală de a face propter rem şi scriptae in rem.

Obligaţia propter rem reprezintă un accesoriu al unui drept real şi urmează soarta acestuia. Această obligaţie este strâns legată de bun şi îl urmează în mâna oricui s-ar găsi bunul respectiv. Fără să se confunde cu dreptul real, obligaţia propter rem este o categorie intermediară între dreptul real şi dreptul de creanţă . Orice titular al dreptului real asupra căruia este obligaţia propter rem va deveni odată cu dobândirea dreptului real, şi debitor al obligaţiei accesorii, adică al obligaţiei propter rem. Aşadar, obligaţia propter rem urmează dreptul real al cărui accesoriu este în mâna oricăruia s-ar transmite acest drept real, fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi speciale . De exemplu, reprezintă obligaţii propter rem obligaţiile proprietarilor de terenuri agricole de a lua anumite măsuri de conservare a calităţilor solului, de folosire raţională a acestuia, de a executa anumite îmbunatăţiri funciare, etc.

În cazul obligaţiei scripae in rem, aceasta este opozabilă terţilor, iar creditorul nu poate să-şi obţină drepturile decât dacă posesorul actual al lucrului nemişcător va fi obligat să respecte acest drept . Putem da ca exemplu , în acest sens, obligaţia ce revine unui locator de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat.