Participația Penală

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea I: Noţiune şi caracterizare, sediu legal

Denumirea de participaţie penală este dată acelei pluralităţi de infractori ce se realizează atunci când, deşi o faptă poate fi săvârşită de o singură persoană ori de un număr determinat de persoane (ca în cazul pluralităţii constituite sau naturale) ea este săvârşită ocazional de un număr mai mare de persoane decăt acela care este necesar potrivit naturii faptei

Cooperarea mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni este determinată, în general, de nevoia unei mai lesnicioase executări a faptei, mai ales atunci când aceasta presupune efectuarea de operaţii multiple şi complexe; (de exemplu în cazul infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori, articolul 282 Cod penal), sau reclamă datorită naturii ei concursul mai multor persoane (de exemplu infracţiunea de evadare, articolul 269 cod penal)

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii care sunt strict determinate, fie prin natura faptei (pluralitatea naturală) fie de specificul condiţiilor în care aceasta ar putea fi înfăptuită (pluralitatea constituită) participaţia ocazională are un caracter pur ocazional sau întâmplător; fiind condiţionată de anumite împrejurări concrete, în contextul cărora fapta prevăzută de lege se poate realiza în condiţii mai avantajoase şi sigure, prin cooperarea şi a altor persoane.

Tocmai datorită acestei mari deosebiri dintre pluralitatea necesară - fie în forma pluralităţii naturale, fie în forma pluralităţii constituite - şi pluralitatea ocazională, şi regimul juridic al persoanelor care cooperează cadrul fiecăreia dintre cele două forme de pluralitate este diferit: în timp ce în cazul pluralităţii necesare fiecare dintre făptuitori este considerat ca un subiect activ al infracţiunii, purtând răspunderea integrală a săvârşirii acesteia în calitate de autor, indiferent de gradul sau câtimea contribuţiei sale, în cazul participaţiei ocazionale regimul juridic al participantului este strâns legat de natura contribuţiei sale la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală (purtând numai răspunderea propriei sale contribuţii).

Ca atare, în cadrul participaţiei penale, care este determinată nu de numărul necesar de persoane sau de natura faptei la care se cooperează, ci de natura contribuţiei făptuitorului la săvârşirea unei fapte ce ar putea fi săvârşită teoretic şi de o singură persoană, ştiinţa dreptului penal şi dreptul penal pozitiv, fac distincţie între mai multe forme posibile cum sunt: autoratul, instigarea şi complicitatea.

In acest sens, articolul 23 din codul penal, precizează că: „Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori şi complici.” Din acest punct de vedere, pe de o parte trebuie reţinută ideea că, denumirea de participant nu este dată în sistemul legii penale decât persoanelor care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în forma participaţiei ocazionale, (ceilalţi cooperanţi la săvârşirea unei pluralităţi necesare fiind consideraţi autori), iar pe de altă parte, că participaţia deşi nu este necesară, ci doar ocazională, poate surveni în toate cazurile de săvârşire a unei infracţiuni indiferent dacă se realizează de către unul singur sau mai mulţi autori.

În legislaţia noastră, participaţia îşi are sediul reglementării în partea generală a codului penal, în titlul 2, privitor la „infracţiune” rezervându-i-se un întreg capitol (III), de la articolul 23 şi până la 31 inclusiv. În acest cadru sunt definite categoriile de participanţi (articolele 23-26 inclusiv), regimul sancţionator al acestora (articolele 27-28 inclusiv) şi felurile participaţiei.

Secţiunea a II-a: Natura juridică a participaţiei

În ştiinţa dreptului penal s-au exprimat două puncte principale de vedere cu privire la natura juridică a participaţiei: acela al complicităţii ca delict distinct şi al unităţii ca infracţiune.